mă locuia cu miros de cireșe putrede
îmi lua totul
chiar și urletul lupului flămând
lăsându-mi în schimb niște mâini și picioare alungite
nu se plângea de sacul mare cu pietre
îl căra mestecând în gură
ierburi uscate păstrate la întuneric
ceilalți aveau capete
priveau peste umăr
vopsită în auriu femeia
împletea o funie nouă precum aureola sfinților
înconjura un soare pe margini
îmi răsturnau în urechi dangătele clopotelor
icoanele se subțiau în sunete calde
le ungeam cu o pomadă
și moartea nu mai venea în fiecare zi
atât de simplă
se temea
simțea tremurul greoi al cercului
în care îmi turnau sufletul
stânjenit de mâinile și picioarele prea lungi
îmbrâncea păsările ațipite
în labirintul jilav
al rănilor nevindecate
până reușeam să trec
nerostit pragul