nu credeam să pot iubi

pământul mă ținea de picioare
legată,
păsări mărunte îmi ridicau din piept suspinele deznodate
până deasupra,
unde cerul își remodela înălțimile din vântul
și ploaia ochilor mei

nu știam să iubesc,
așa,
cu tălpile înmoinite
în mereu aceeași gâtuită și șchioapă rutină
și
nu știam să zbor
fără să-mi picur mai întâi pe aripi
un ceva incolor
inodor
dor
doar atât cât să spargă coconul muțeniei

și-atunci dintr-odată,
de foarte sus,
pământul părea că îmi face semne cu rădăcinile inimii
întoarsă pe dos

pluteam