Înarmat de extremitățile-ți de marmură albă,
Asemeni unor aripi, curse din albia trunchiului,
Tulburător și straniu, mi-ai jucat privirile pe gheare,
Cu trupul pe fragmente incerte de-ntuneric.

Nestăpânit de nimeni, în afara inefabilului sine,
Acrobat al nemișcării, a extaticei stane de piatră,
Capodopera rătăcită de-un maestru nedemn, prin efemeritatea-i,
I-ai folosit doar mâinile puține, pentru a te elibera de-al tău cocon.

Devenind, mai apoi, propriu-ți stăpân, într-o libertate paralelă.
Întrupând zeul mării, în al său val, conducător de ape.
O nălucă de piatră, ideal, și aer ce-i mângâie forma.
Mai trainică, mai sfântă, mai rece, mai... mult decât o stare de veghe.