Cheia misterului s-a răsucit în broasca ușii către nemurire,
Dar nu s-a deschis...
Poate că îmi trebuie combinația cifrului de pe Sfânta Treime,
Aceea am uitat-o trăind în păcat.

Dar nu eu am gustat din fructul cunoașterii!
Nu eu am ucis în cinstea dragostei și a dreptății, nu.
Eu doar m-am sinucis prin vise năruite
De false victorii prăbușite în temelii șubrede
Pe care adevărul meu își construiește propria comunitate de legi plagiate...

Din cele zece porunci sfinte a mai rămas doar una de care-mi aduc aminte,
Parcă zicea ceva de a nu ucide,
Dar sensul îmi scapă momentan,
Poate era vorba de ale mele cuvinte
Pe care le văd pe rând cum cad la pământ doborâte.

Dar ce-i dragostea față de aproape?
Să-i fiu un umăr cald sprijin pentru o lacrimă rece?
Sau să-i împărtășesc suferințele fierbinți alături de regrete?

...și dacă fructul interzis ar fi fost otrăvitor, m-aș fi născut Dumnezeu...