Irisul, împânzit de vene solare,
Stropind clorofilă dulce, de patimi,
Crengile, arse, curg sânge de lacrimi,
Și trunchiul, cenușa bătrânului infern.
Eu – femeia cu-ncheieturile frânte
În cioburi de oglinzi rătăcite,
Cu pământul sub ele – Sfântul de sticlă,
Îmi prevăd, prin transparența-I,
Sinele-mi incolor, amorf, nou-născut,
Eu – femeia cu trupul în corset de clepsidră,
Timpul plânge-n mine clipe de nisip,
Ca nefinitul mării, sculptată violet
În silueta fragilă a munților de quartz,
Fragmente de scoici, mame însărcinate,
Cu sferturi de perle, și suspinuri de sirene,
Eu – femeia cu sânii aprinși, de lapte,
Două insule voluptuoase-n miezul apelor,
Sticlă fierbinte, sticlă fluidă de miere,
Ce-ți mângâie amprentele degetelor,
Linse, supte de meduzele senzației,
Umblate de viermii de mătase ai pielii,
Eu – femeia cu coapsele vii, de cristal,
Reflectând lumină, din îmbrățișări fertile,
Contur de copil, în pântecu-mi de gânduri,
Crescut în imaginea întoarsă, din oglindă.
Eu – femeia de sărutat printre gene de cuvinte,
Cu brațe de șarpe, ispitindu-te a lor prizonier,
Ca pe-un diamant crăpat de cutremur,
Eu – femeia, șlefuită-n false luciri de sticlă,
Blestemată a-ți umple, greu, visarea, de sânge.