nu voi mai avea niciodată viziuni
între zgârie-norii ghearelor tale
înfipte șuierător în creierii mei
semafoarele clipesc uluite de culori terțiare
cărora încă nu li s-a votat vreo semnificație
autobuze lungi își varsă chinina guralivă
printre gunoieri salutând ceremonios
numai mănuși numai fireturi numai canini
și totuși nu oglinda mea de canibal urban
ți-a retezat șiragul de perle negre, negre
cum ciorchinii satanici ai vinului negru
de pe asfalt ce consolează pasagerii negri
întorși de la funeraliile bucuriei cu frânturi
dintr-o rochie de catifea neagră în trena căreia
mi se târau viziuni de aur și ultramarin
antepenultima, penultima, ultima
din seninul fără de stele al poluării optice
revelându-se cu bucurie fără de bucurie
incertitudinea privind proprietatea
asupra microfoanelor șuierătoare din bulb:
de la tine? de la bodygardul tău? de la
zeii către care înălțăm fără cap zgârie-norii?
nu, nu voi mai avea niciodată viziuni
într-un craniu rece de tablă tronconică
cu mâzga zgâriată hieroglific de Marea Oarbă
nu, nu voi mai avea niciodată viziuni
îi simt Ei emanațiile vulcanice peste tot
am ajuns unde verticalul se așterne orizontal
sunt la capătul tunelului, sunt deplin orb