mușcasem
cu frenezie
din merele
pe care le uitaseși
în copacii toamnei.

"de ce
nu mai crezi în toamnă,
în brumele
care-și uită lacrimile
pe frunze?"

zâmbisem amar...
nu știam că vor fi cele
din urmă cuvinte...

"L'automne,
ah l'automne,
tu sais qu'un jour tu seras
la lumiere, non?
ne quitte encore
l'ombre de mes pas!
reste un petit peu..."

la rădăcina nopții
am lăsat un plic cu amintiri,
cuvinte, vise...

ADIO...