Să stau pe geam și să privesc
lumea în miscare -iată specialitatea mea!
Îți amintești, oare, ce tânăr eram
când părinții mi-au făcut
cunoștință cu fereastra?
Doar 3 anișori aveam
și atâta plăcere îmi provoca
simplul spectacol al oamenilor
ce merg pe stradă!
Uneori, de eram norocos, mai prindeam
o ceartă, o păruială, sau măcar
un câine pietruit de cine știe ce
moș acru. Mama mea la 5 venea
de la lucru, iar tata meu venea și el
când putea- de obicei vesel
și îmbujorat, clătinându-se
ori înjurând.
Priveam pe geamul nespălat
cum oamenii mari
dar și din aceia mai mici
pășeau îngândurați pe strada mea
(așa mi-am numit străduța
din jurul blocului).
De eram văzut sau cineva
îmi făcea cu mâna,
mă ascundeam sub calorifer
asemeni unui mic spion
prins asupra faptei.

Nu aveam voie afară
căci de câte ori ieșeam la joacă
mi se-ntâmplau numai boacăne;
de exemplu, odată am dat pe-o minge
spartă, roșie, câteva bibelouri
din raft, ori pe niște acțibilduri
întregul set de cuțite de bucătărie.
De aceea nu mi se dădea voie afară.

Și ce, crezi că în casă eram
mai cuminte? Aș! Da de unde!
Cum pereții mă cam strângeau la cap
în joaca mea nătângă sigur
spărgeam,
stricam
sau distrugeam câte ceva foarte valoros
dar fără valoare pentru mine.
Chiar și după binemeritata bătaie,
rănit,
tot în fața ferestrei plângeam
rumegând planuri cum voi pedepsi eu
când voi crește mare
pe ticăloșii de părinți!

Cândva, dimineața, am zărit un nor pe cer
ca fața blândă a lui Iisus
și în dorința de a crede în Dumnezeul
cenzurat de mama și tata,
în norul pufos de deasupra lumii
văzui dovada supremă
a existenței Sale...

De-atunci trecură ani, trecură vremuri
și multe "specialități" schimbat-am la rând...
Azi nu mai am timp, prietene drag,
să mai privesc pe oameni
deși alături de ei în viață pășesc.

De sus și de la geam în fiecare zi
un băiețel îmi face cu mâna
și-n zâmbetul său luminos
îmi mai odihnesc lutul
acestei vieti.