Oamenii, ispititi de ei însisi, se regăsesc peste noapte neputinciosi în
fata migrenelor lumii,
precum serpi părăsiti de lumină în policromele amurgului vesnic.
Se răzletesc peste uitări altele noi si-n mijlocul noptii termale
pescarul se îndrăgosteste prin undită de pesti.
A uitat pesemne talazuri de umbră
îngrămădindu-se peste jocuri de alge.
Despletită sub lună, când noaptea sună a scorbură, apare, suavă, fata din ape.
Ochiul sclav al pescarului germină adând destrămarea,
ca un Ovidiu exilat, silit să-si recunoască singurătatea.
Si-i atâta liniste pe malul mării!
Iar oamenii, ispititi de ei însisi, uită.