Printre luciri de cornuri și junghiere,

vâna și el cu prințul prin păduri.

Gorunii-aveau suspine verzi pe guri

și apel , pe buze, giuvaere.



Era-ntr-a patra zi de vânătoare…

Istețe slugi stârneau vânaturi noi

și cerbii-ngenunchiau pe frunze moi

și vulturii se prăvăleau din soare.



Iar el, dibaci și sprinten în săgeată,

tânăr curtean cu chip strălucitor,

când culegea văzduhul frânt din zbor,

când străpungea pădurea-n beregată.



Ușor și zvelt la pânde îndrăsnețe,

Se depărta de ceata de curteni

și ochii lui pareau nepământeni,

scânteietori de zări și tinerețe.



Dar cum fugea după sălbătăciune

Incremeni. Pe crengi cu moale joc

ardea și nu un bulgăre de foc,

sclipea și nu o pasăre minune



Purta aprins, și răsăritu-n pene,

cu scăpărări de aur și otel,

și, liniștit și dulce lângă el,

amurgul stins al umbrei pădurene.



Safire și mărgeane și rubine

se răzvrăteau și se-mpăcau în ea,

vrând izbucnirea flăcării să-i dea

și linistea sfințeniei senine.



Un pas și ea zvâcnea pe altă mladă.

Þintea viclean, săgeata dădea gres.

Ba o pierdea prin crengi de arbori deși,

ba, strălucind, ea sta în loc s-o vadă.



In pitulări topea văpăi domoale,

ca să tâșnească iar din ascunziș

cu fulgere ciudate prin frunziș,

și mai ciudate stingeri de metale.



Iar el, curtean cândva îndemânatic,

o urmărea cu arc neputincios,

cu pas flămând, dar fără de folos,

mai lacom, mai fierbinte, mai sălbatic…



Uitase și tovarășii din ceată,

și prințu-mpresurat de slava lor

și nici, troznind, că-l frige sub picior

nu mai simțea vreo creangă-nsângerată.



Nu mai simtea nici mușchiul văgăunii,

nici putregaiul ierbii cu bureți,

nici smârcul fiert, nici râpa cu mistreți,

nici gusterii din scorburi sau tăunii.



Și nu vedea nici soarele cum cade

și nici cum suie luna din păduri,

molizii argintându-i în armuri

și apele în țăndări reci de spade.



Iar pasărea-l chema să n-o ajungă

și-l tot momea, aici și nicăieri,

din ce în ce mai beat de scânteieri,

ars până-n os de pofta s-o străpungă.



Din ieri în azi, din zori în amurgire

și din amiezi în nopți cu licurici,

călca pe timp, fugea pe clipe mici,

ca pe spărturi și cioburi de potire.



Și, deodată, pasărea zglobie

pe nici o creangă n-a mai tresărit,

nici rumene frânturi de răsărit,

nici verzi crâmpeie dulci de veșnicie.



Pierise fără nume nu știu unde,

pierise fără loc și fără veac,

în miez adânc de taine care tac,

în fundul lumii care nu răspunde.



Zadarnice și umblet lung și trudă

se sfâșiau în sterpe bâjbâieli.

Noi muguri tremurau pe crengi sfieli

și-alături omul tremura de ciudă.



Scrâșnea :-Unde-ai ascuns-o tu, pădure ?

Urla : -Unde-ați pitit-o, pietre tari ?

Rupea cu ghiara scoarța pe stejari,

izbea cu pumnii-n cremenele sure.





Smulgea, hain, desișuri de jăratic,

mușca pământ, turba de nenoroc,-

dar pasărea nici veac n-avea, nici loc,

nici nume pe hotarul păduratic…



Târziu, răpus, cu fruntea grea ca fierul,

cu pași aprinși, cu ochi amari și beți,

zvârli, rupând, puținele săgeți

și, hohotind, își lepadă jungerul.



De-acum, numai năluca ei în minte

îl dogora adânc pe sub copaci,

curtean înfrânt, cu umbletul stângaci,

de parc-ar fi călcat pe oseminte.



Se-napoia ursuz și fără pradă,

ca năpădit de fiere și oțet,

și după el venea pădurea-ncet,

cu capu-n piept, pe drumuri de baladă.



Mergea să afle prințul și curtenii

rămași să săgeteze cerbi de rând,

și, cum ofta, necazul , când și când,

cu lacrimi îi sfințea bătaia genii.



Pe vechi poteci, prin ierbi abia citite,

căta degeaba urme de arcași…

Ci nicăieri părea că n-au fost pași,

nici mâini cândva aprinse pe cuțite.



Se cățăra în câte-o tisă înaltă,

striga spre răsărit ori spre apus.

Ci slugi și prinț părea că s-au tot dus

cu vulturii și cerbii laolaltă.





Mai sterp bătea viroagele ascunse,

mai lung chema din vârfuri de goruni.

Ci print și ceată și sălbăticiuni

pieriseră-n adâncuri nepătrunse.



Gândea ca i-a lăsat la o frântură,

la un crâmpei sau așchie de ceas,

și-acum pădurea-ntreagă-avea alt glas

și vântul alte cântece pe gură.



Izvoare noi zvâcneau acum la viață,

șoptind pre limbă nouă noi povești,

și orice luminiș cu ochi cerești

alt grai avea, alt zâmbet, altă față.



Și fiecare piatră altă frunte,

și fiecare brustur alt obraz…

Se oglindea-n băltoace de topaz

și-un chip străin sta-n ele să-l înfrunte.



Un chip tăiat de arșiță și ploaie,

mușcat adânc de vreme și de vânt.

Se pipaia. Uscate mâini de sfânt

îi șovăiau pe zdrențe, nu pe straie.



Din catifele vechi și adamascuri

lăsa în cale fleanduri prin tufani

și din botforii spintecați de ani

tălpile goale-i sângerau pe vreascuri.



Uimit se cerceta prin noi izvoare

și se-ntreba de-i vis sau adevăr…

Ci numai zvon de frunze în răspăr

suna din fund de taine cu zăvoare.





Oftând, ieșea din veacuri pădurețe,

din codrul ce-ngropase-adânc sub chei,

și pasărea cu aripi de scântei,

și prințul cu alai de tinerețe.



Și cum pornea mai gârbov spre cetate,

tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cărări,

sub pașii lui trozneau ba întrebări,

ba cioturi mari de gânduri răschirate.



Iar după el, fugindu-i sub câlcâie

sau fluturându-și zdreanța uneori,

vântul venea cu sânul plin de flori,

punând pe toate smirnă și tămâie.



* *



Calca pe-aceleași ulițe străbune,

dar parcă străbătea un nou tărâm,

cu pași tot mai mirați pe caldarâm,

cu ochi strălucitori de grea minune.



Cetatea era ea și nu, sub soare.

Arcade vechi gemeau de bătrâneți,

dar alte lumi și alte dimineți

râdeau pe fețe albe de fecioare.



Alți negustori vindeau în noi dughene,

se zbenguiau în pulbere alți prunci

și gloate ne-ntâlnite pân-atunci

îl măsurau cu milă pe sub gene.



Ziceau oprind : De unde vii, străine,

și cine ești, sub zdrențe și rupturi ?

El le vorbea de tainice păduri

și de năluci cu aripi de rubine.



Ii cumpăneau drumeții, a mirare,

și strai, și glas, și ochii prea fierbinți ;

iar el vorbea de-o pasăre și-un prinț

și de-un curtean pierdut la vânătoare…



Spunea cum au plecat de-aici cu torbe

și cum se-ntoarce singur din alai…

Fâșii de soare-i tremurau pe strai

și-i aprindeau și fleandură și vorbe.



Lung îl priveau ori se porneau pe glume :

-Cumplite basme, moșule, ne-ndrugi…

Ce prinț știi tu, ce pasăre, ce slugi ?

Parcă vorbești cu dușii de pe lume…



Rar, câte-un înțelept ieșea din gloată :

Ba, a domnit, cândva, un prinț pe-aici,

dar veacul său s-o fi făcut urzici

și, poate, brusturi slava lui uitată…



-Unchiaș smintit cu mincinoasă fală,

îl dojeneau atuncea, rând pe rând,

de ce ne-nșeli că te-ai pierdut, vânând,

de-un prinț rămas de veacuri umbră goală ?



El surâdea și povestea întruna

și soarele curgea pe zdreanța lui,

iar oamenii dădeau din cap, sătui,

scârbindu-i și buleandra și minciuna…



Plecau drumeții, alți drumeți să vină,

să-și bată joc de umbra de unchieș

cu trupul frânt,cu ochii ne-nteleși,

scânteietori de-o stranie lumină.



-Mai spune despre pasărea vicleană :

unde-ai pierdut-o, falnice curtean ?

El surâdea nălucii de mărgean

și nu-l durea nici glumă, nici dojană.



Simțea, ciudat, din ce în ce mai bine,

cum pasărea, pierdută ieri în fum,

cu aripi dulci, îi da ocol acum,

asemenea sfințeniei senine.



Zicea, lucind de ce zărea-nainte :

-A fost s-o pierd în codru-ntunecos,

dar azi îmi zboară-n față tot mai jos,

cu aripi tot mai limpezi ți mai sfinte…



Râdeau isteți :-Nu minte, e lunatic.

Râdeau și se pierdeau în vălmășag,

lasănd în urmă ciotul de moșneag ,

cu raiul lui amar și singuratic.



Și soarele curgea pe el, subțire,

pe zdrențe vechi, pe trupul slăbănog,

și numai ochii-adânci ca un zălog,

frigeau, dogorâtori de amintire.



* *



Tot mai sătui de basme fără tâlcuri,

îl ocoleau drumeții pe nebun.

Dar fragezi, ca zăpada la Crăciun,

veneau acum copiii, pâlcuri-pâlcuri.



Zburdând și îmbrâncindu-se cu ghionții,

se îmbulzeau în juru-i tot mai mulți,

și-nconjurat de heruvimi desculți

le desmierda pe frunte cârlionții.



Cutreierat de raze și vedenii,

le tot vorbea de codrul cu tăceri,

unde-și lăsase chipul său de ieri

și straiele și prințul și curtenii.



Vrăjiți, îl îndemnau să le mai spună…

și-n cerurile lor copilărești

urca, sublim, pădurea din povești,

izbindu-se cu crengile de lună.



Așa, mult timp, s-au strâns la basm seninii

și fragezii obraji de aurori.

Cei vârstnici doar șopteau ne-ncrezători,

Călcau ursuzi și-aveau priviri ca spinii.



Pe urmă și obrajii limpezimii

veniră tot mai rar și mai puțini.

Creșteau înalți copiii pe tulpini,

dar nu mai semănau cu heruvimii…



Treceau posaci, pierzându-se-n grămadă

sau aruncând trufii de înțelepți :

-Uncheș zălud, pe cine mai aștepți ?

În pasărea ta cine să mai creadă ?



N-au mai oprit nici tinerii. Nici unii

nu mai puneau în vorba lui temei.

Numai moșneagul, dincolo de ei,

strafulgera de pasărea minunii…



Închidea ochii și-o vedea cum vine.

Nici n-o chema și singură țâșnea.

Abia clipea și-i sta pe umăr, grea :

safire și mărgeane și rubine.



Se rușina acuma că plânsese

cândva, când o pierduse printre brazi.

Ce mare, ce aproape era azi,

în raiul lui cu flăcări ne-nțelese.



Ah, îi pierduse zborul în risipă,

ca s-o găsească-alături, fără leat…

Vorbea cu ea pe ulițe, ca beat,

cu mare glas de dincolo de clipă.



Cu mare glas de dincolo de vreme,

de dincolo de oameni și de pași…

Ce-i mai păsa ca-l ocoleau, trufași,

când el zvâcnea întreg de diademe ?



Călca încet grăind minunii sale,

iar oamenii cu suflete de tuci

îl îmbrânceau, pieziș, pe la răscruci

și cu ocări îl vânturau din cale.



Și tot mai des l-întâmpinau sudalme

și pietre se-nălțau în pumni dușmani…

Dar ce-i păsa că-l bat cu bolovani,

când pasărea îi ciugulea din palme ?



Și-ntr-un amurg ce-și desfoia păunii

pe turnuri vechi de purpură și os,

cei vrednici l-au gonit pe zdrențuros,

cum alungau ciumații și nebunii…



* *



Zvârlit afar’, pe poartă, din cetate,

stătu în loc fărâma de unchieș.

Sorbi mult timp apusul de măceș

și taina-ntâiei stele-nlăcrimate.



Porni apoi, în zdreanța lui amară,

cu pașii frânți, cu umerii subțiri,

spre zarea aromind a trandafiri

și-a fagure de miere și de ceară.



Domol și șchiopătând prin toți scaieții,

mergea să moară-n marile păduri,

unde-și lăsase torba cu frânturi

și straiele și chipul tinereții.



Luna-aromea a cimbru și-a țintaur,

suia din râpi, cădea din nou în văi

și soarele venea să bea văpăi

din ape, ca un roșu cerb de aur.



Prigoria urca din treaptă-n treaptă,

amiaza se-ndulcea în moliciuni

și luna iar creștea din văgăuni,

aromitoare, albă, înțeleaptă…



El însă șchiopăta fără s-ajungă.

Prea slabi îi erau pașii ori prea stinși,

sau prea departe codrii necuprinși

și calea lor prea aspră și prea lungă.



Dar nu-i pasa de-avea să-și mai găsească

pădurile aievea sau deloc.

Pe umeri îi sta pasărea de foc,

mai mare, parcă, mai împărătească.



El surâdea și șchiopăta-nainte…

Și stelele, ieșind din scorburi mari,

l-împresurau cu zumzet de bondari

și luna-i gălgăia peste veșminte.



Iar după el, fugindu-i sub câlcâie

sau fluturându-i zdreanța uneori,

vântul venea cu sânul plin de flori,

punând pe toate smirnă și tămâie.