Þine-mă strâns de pleoape, măcar acum,
Când infinitul gri mă înscrie unui pol abisal de durere.
Tu nu știi ce face monstrul acesta din oameni:
Îi duce pe tărâmuri unde cavalerii încă mai îmbracă armuri
Și îi silește să fie inumani ca altădată.
A părăsi Bacăul e prima crimă pe care o comit
În fiecare zi când mă nasc.
Uit de fluturele tău din palme
Și mă supun unei căi pe care oamenii au îmblânzit-o
Ca să-i omoare cu fiecare traversă,

Nu există om mai departe de Bacău,
Dar dacă ar fi, ar locui cu tine în suflet.