Undeva malurile măcinau marea înghesuiau între țărmuri nemărginiri închipuite
forțele eoliene nestăvilite ale visului de pescar
învăluiau tandru ca un năvod de catifea
liniștea vuietul liniștea
în nord femeia dintre ghețuri dormea
avea ochii mai albaștri mai verzi mai căprui și mai negri
prin ea treceau popoarele cu legende cu tot
visul ei devenea urletul lupului alb adăpostit între cărnurile tari ale ceții
pe atunci Noi încă eram copiii trandafirii ai mării
algele tresăreau sub tălpile roz călcâiele zdrobeau scoicile goale
trupurile noastre perfecte străluceau în ochii femeii din nord cea oarbă cea fără destin
cea care ne închidea visându-ne în transparențe cristaline
aveam să o trezim prea curând să o strigăm să pescuim și să despicăm burțile argintii
eviscerând luna cu genele noastre lungi și tăioase
acum nimic nu mai are înțelesul primordial
pescarii au uitat și s-au întors mai triști pe la casele lor
undeva malurile au măcinat marea; mâine o zi va începe cu alb din alb
somnul femeii din nord se va muta în tine în mine eliberându-ne în semn de pace
în semn de liniște
cu un fâlfâit metalic vânător și vânat vom deveni iarăși singuri
eu în pielea solzoasă a nopții
tu în trupul tău străin de bărbat