Simpla Căutare a Lumii

nu știu pe care drum
sau în care clipă –
am pierdut cu adevărat revelația misterului…
nu știu când au dispărut
profunzimea și lumea de dincolo de nori..
și nici cum le-am înlocuit
cu replici palpabile de prin cameră…
nu știu cum secunda și fumul
și părul tău negru – răvășit -
au devenit dragostea…
nu știu cum a născut ideea de pe chipul meu -
încruntat, apăsat asupra lumii -
replica divinului, a hazardului, a determinării…
nu știu prin ce puteri reușise
foaia aceea cu poezia lui Nichita
lipită strâmb de perete
să devină însuși Cuvântul…

și toate tenebrele astea ale originalului
aruncând fiecare peste mine o lumină difuză
care era chiar Lumina…
toate – înverșunându-mă
să nu ard, să nu strig, să nu cred
să-ntorc pe acel nesăbuit drum
să mă păstrez cu grijă,
să nu mai pierd –
să nu mă mai simt jefuit
sub nu știu care clipa