Pe aleea cu păpădie
din dosul zidului de cărămidă roșiatică,
pe care adesea jucam singură tenis,
nedorind totuși, am regăsit
un strop de îndoiala și de teamă.

Ședea ascuns în spatele copacului iubirii,
săgetat în inimă c-o urmă de cariocă neagră
ce pictase pesemne două nume la-ntâmplare,
Tu și Eu,
era o formă de drac nesuferit
fără cornițe ascuțite, fără păcate, fără nimic,
număra în gând frunzele
și genele mele – mereu se-mpotmolea
când ajungea la infinit.

Nu îl puteam privi fix în ochi,
pentru că nu avea,
îi era ciudă și se necăjea,
de milă i-am promis doi nuferi albi
din lacul în care-mi scăpam mingea de tenis,
și veșnic el o usca dintr-o suflare,
mi-o înapoia timid cu o expresie nedeslușită,
de parcă mă ruga să mai stau cu el în țărână
să numărăm de câte ori respirăm
într-un an împreună – el respiră rar,
și atunci când o face se îneacă –
i-am zis că nu-i priește aerul de mare,
și mi-a spus că nu-i place la munte,
e rău de frig și de asta se înghesuie în mine,
și mă copleșește cu-mbietoarea sa căldură,
mă face sa-mi amintesc cât de rece-mi e de fapt...
Îi cer o frunză să-mi învelesc obrazul fin,
în schimb îmi dă o sărutare veștejită,
îi fug din brațe și mă cuprinde de picior,
eu îl lovesc peste piele în grabă, ușor
și-i promit că mâine vom face baie-n lac.

Însă mâine el va fi murit și lacul va fi fost secat...
păcat, dar ce bine că zidul tot acolo a rămas,
să-mi pot continua jocul lăsat neterminat,
fredonând din rachetă șuiere de minge c-un sfert de glas...