În piept tăcerea
mă-nfășoară
cu serpentine albe
de mumii.

Dulăi mi-adulmecă
oftatul,
obloane grele zornăie la geamuri,
și-n urma mea,
uși tenebroare
se închid.

Grădina mea de piatră
mai păstrează
în solzi de gheață
verdele unei iubiri
din vară.

Ea îmi întinde
grijulie,
un lințoliu de frunze
moarte...
și-mi murmură
cu glas dogit...
un maslu.

Pată de cerneală
mișcătoare-o vrabie
adună-n grabă:
crengi uscate,
petale ofilite
din
mângâieri strivite...
să-mi facă
Ikebana.