textul ca dragostea pentru o femeie

textul ca dragostea pentru o femeie locuiește precum apa mării imensă
în memorie avansând pe plaja pe care două exemplare extraterestre
(decizie incertă cu privire la specie și la dublul gen posibil:
male, female, ori simpla strălucire din ochi la atingerea fețelor)
fac dragoste fără teama vreunei furtuni care să le smulgă algele dintre degetele verzui
să facă mângâierea ta mai frumoasă decât ea, chiar mai frumoasă ca tine…
apoi (vine pe buze inevitabil cuvântul înlănțuit peste stânci
ca să nu se arunce pradă delfinilor uriași care populează ascunși marea)
apoi scrisul se face spumă ca liniștea ultimului sărut și se urcă în degete
ca să apese pe butoane ca un maestru pe clapele pianului

să nu fii niciodată surd la ceea ce cântă sirenele
e o expresie care te va duce în larg fără pânze și fără catarg
acolo să vezi pământul nu există decât la o mare depărtare
în orice direcție ai merge pe apă mult, foarte mult timp
fără să-ți folosești prea mult picioarele goale.
și gleznele ei erau moi, așa ceva nu se întâmpla în mod sigur
atâta timp cât încă era în viață

în larg zeii nu sunt buni de nimic, nici mâniați, nici mânați de încrederi oarbe
în puterile lor impotente; oamenii nu sunt buni la făcut oameni
atât să le ceri și strădania lor s-a sfârșit înainte de a fi putut începe…
pescarul singur stătea dimineața devreme pe țărm
aștepta în fiecare zi valul care să lovească puternic și să distrugă faleza,
nu pescuia niciodată nimic, nu-și alegea niciodată o femeie,
pescarul singur dimineața devreme aștepta valul
care să lovească puternic și să distrugă faleza
probabil singurul om care și-a dorit ceva vreodată încă nu a trăit
este în același timp posibil ca textul care cucerește zilnic câțiva centimetri
pe plajele întinse ale memoriei să nu spună nimic când își va termina o dată invazia

până atunci nisipul se topește în vânt ca u gură de aer respirată de orbi…
bastonul bătea în neștire apa, omul nu știa unde merge, nu-și simțea hainele ude,
nu-și imagina apele înconjurându-l și delfinul sfâșiindu-i trupul nemulțumit
destul de aproape de țărm


clopotul surd urmărea păsările cu cântecul lui ca un râs ascuțit,
pe mal, îmi ancorasem și eu gândul lângă pescarul fără undiță,
am început amândoi să sorbim marea cu înghițituri mici,
aveam timp destul ca să oprim invazia valurilor.
dar solzii bărbatului-poem nu mai erau de ajuns să-mi acopere trupul,
pescarul mă privea ca pe o sirenă-căprioară. era liniște ca într-o scoică,
doar clopotul își târa glasul acela bolnav după zborul pescărușilor.

have you heard the word, se spune că spre zorii cu ceață ultimul catarg va fi
înghițit de orizont vor urma ani întregi de mare pustie,
voi rămâne cu pescarul în țara aceasta ca pălăria unei ciuperci,
departe de ancoră, îmi spuneam…

toate aparențele astea mai puteau fi salvate doar de tine,
asta ca să apari și tu în bucata asta de gând. deja auzeam în mine
un clopot mult mai ruginit, al lamentărilor unei femei bătrâne și disperate.

în fața cănii cu ceai acum împletesc șuvițe de cuvinte,
amintindu-mi de țipătul pescărușilor îmbrățișați de undițe și dangăte surde.
încă mai port în păr alge și stele de mare, nu le-am cules eu
ci ele m-au cules pe mine din apa care mă înghițea,
mă bea cum ai bea o sticlă de votka
sau o clipă de nemurire. peste tot o sete singuratică de a fi,
de a înșira fire pentru undițe pe mal, de a spinteca noaptea neagră cu un țipăt alb…

Notă: text scris îmreună cu Roxana Eichel