***

la urechea lui dumnezeu nu mai ajung de ceva timp să delirez nimic ;
sunt straturi și straturi de guri - ecou, dinți, limbi, aburi, salivă –
risc până ajung să-mi pierd orice simț al umorului
și n-ar mai avea nici un farmec jocul.


în mine înfundat ca-ntr-o sticlă băută repede, la plictiseală,
mimez viața sexuală a lui immanuel kant și sper să-mi revin;
cei câțiva prieteni și-au închis telefoanele – ei nu mai au guri să respundă,
le-au aruncat pe toate-n învălmășeala vulgară de acolo


Andrei Velea, Jurnal liric, septembrie – octombrie 2004, «psalmii recenți» sau «poemele cu dumnezeu»


























***

for quite a while I haven’t been able to fantasize anything at god’s ear
there are levels over levels of mouths – echoes, teeth, vapours, saliva –
until I reach it, I risk loosing all my sense of humour
and this way the game wouldn’t be funnier anymore.

in me, caught like in a quickly drunk bottle, bored,
I mime the sex life of immanuel kant hoping to be all right;
my few friends closed their phones – they don’t have mouths to answer anymore,
they’ve thrown all of them in that vulgar chaos from out there.