numele ei nu putea fi rostit
când pășea dimineața pe covoare de aer
și se mișca vertical printre necunoscuți
cusându-le privirile cu nerostite cuvinte
din când în când la ceasurile discrete ale sufletelor moarte
bătea la câte o ușă o deschidea cu albastrul ochilor
întotdeauna o întâmpina un zâmbet
știa să își aleagă victima
și mai departe
surâsul ei de femeie fericită călătorea peste acoperișuri
peste turle și minarete
peste ceea ce recunoaștem într-un a fost odată
nici noi nu ne aminteam prea bine când
îl înrobea și el se ascundea în oglinda ei
ca într-un nesperat acasă
umbra ei creștea calmă în sufletul lui
alături de o umbră geamănă
doar se știa stăpână peste adevărul comun

era frumoasă rusoaica
iar el era nebun
nebunul ei cu ochii albaștri

atât am avut să vă spun