„Scriu cu furnici pe fața lividă a amintirii”, (Marius Robescu)
Culeg verbe din clorofila frunzei
Și le aștern în culori verzi peste roșiile cuvinte – martirii
Canonizați pe altarul buzei.

Ucid idei-furnici în abatorul de mușuroaie al minții
Pe dreptunghiul alb navigând prin furtuna cuvintelor ,
Refuz să îmi destram principii prin taina rugăminții,
Să scriu cu spiritul desprins din vatră și huzurind la rădăcina vintrelor.

„Voi ieși provizoriu din propria-mi umbră
Cu glezne subțiri pipăind infinitul,” (Cezarina Adamescu)
Să divid infinitul în monade lăuntrice într-o zi sumbră
Ca să-l strâng în palmă, ființă cu forma trasând mărginitul.