agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Când viaţa nu se-ncheagă în montură
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-20 | |
Era o țară-n care nu ningea...
Cu oameni negri e povestea mea: Atît de negre lacrimi, și de triste, Înăbușeau în negrele batiste Încît, odată, un străin le-a zis (Avea străinu,-n brațe, un cais) C-ar fi de-ajuns o lacrimă de-a lor Să piară și cais, și călător! Ei l-au privit cu ochiul stins si tîmp, Dar cum strîngeau tăciunii de pe cîmp Și timp n-aveau de vorbe - au tacut. Și dus a fost străinul cel limbut. A mai trecut o noapte și ceva. Și-n țara asta-n care nu ningea Nici barem printre gînduri,uneori, Veni pe lume un copil din flori... Era frumos copilul, ca un vis De nimeni povestit, de nimeni scris, Și-atît de blînd, încît ți se părea Că ochii lui imenși, de peruzea, Te vindecau de triste și de negre. Iar mai tîrziu, cînd mîinile-i alegre Și-au înțeles menirea și norocul Dezmeticind în colburi negre - jocul, Cercat-au el și frigul, și arsura, Și mîngîierea ierbilor, și zgura, Veșmîntul trist pe trupul de vestală, Pizmașul mărăcine sub petală, Tăișul, lanțul, rugul și cenușa, Și fulgul inefabil, și cătușa... Atît trudit-au gîndul lui să știe Ce-i stins în rod, ce-i rodnic în pustie Și-atît de tainic le-a deprins orîndul Că se-mbunau stihiile, urmîndu-l... Cum a crescut copilul, nu v-aș spune, Ar fi un cîntec negru - de tăciune! În zariștea posacă și puțină El n-avea loc de propria lumină, Că-l urmăreau cu ură fără margini Locuitorii negrelor paragini Să-i interzică miinile și visul Care trezeau în amintiri caisul Vestit cîndva de un străin limbut... Cerneau lumini în visul lui tăcut Peste pămintul părăsit de iezi; Lumini cu nume palid, de zăpezi. Și visul lui era o piază-rea În țara-n care nimeni nu visa, Căci mulți l-au ascultat. Și l-au crezut. Și dorul de zăpezi de la-nceput Mocnea acum ascuns pe sub cenuși. Și paznici negri se-nmulțeau la uși Cu jbilțuri groase încercînd să prindă, În lațul lor, vreun murmur de colindă... Dar cum, de la un timp, îi urmărea În truda lor, o pasăre de nea Și de nesomn zăreau lunateci iezi, L-au prins pe visătorul de zăpezi Și l-au legat, departe de lumină, Cu lanțuri grele, într-o fosta mină. L-au judecat apoi, grăbit, în taină, L-au condamnat să nu mai poarte haină, Să n-aibă drept la adăpost ori mas, La bună ziua sau la bun-rămas, La somnul cel obștesc, ori la vreun pat, Să poarte veșnic lesă cu stigmat, Să fie ars de viu pe metereze Vreun vis de va-ndrăzni să mai viseze... Lăsat să fie-n plata nimănui Cînd s-o dezice de zăpada lui! Iar cînd la temniță s-au dus să-l vadă Găsit-au doar o mînă de zăpadă.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate