Era o țară-n care nu ningea...
Cu oameni negri e povestea mea:
Atît de negre lacrimi, și de triste,
Înăbușeau în negrele batiste
Încît, odată, un străin le-a zis
(Avea străinu,-n brațe, un cais)
C-ar fi de-ajuns o lacrimă de-a lor
Să piară și cais, și călător!
Ei l-au privit cu ochiul stins si tîmp,
Dar cum strîngeau tăciunii de pe cîmp
Și timp n-aveau de vorbe - au tacut.
Și dus a fost străinul cel limbut.

A mai trecut o noapte și ceva.
Și-n țara asta-n care nu ningea
Nici barem printre gînduri,uneori,
Veni pe lume un copil din flori...

Era frumos copilul, ca un vis
De nimeni povestit, de nimeni scris,
Și-atît de blînd, încît ți se părea
Că ochii lui imenși, de peruzea,
Te vindecau de triste și de negre.
Iar mai tîrziu, cînd mîinile-i alegre
Și-au înțeles menirea și norocul
Dezmeticind în colburi negre - jocul,
Cercat-au el și frigul, și arsura,
Și mîngîierea ierbilor, și zgura,
Veșmîntul trist pe trupul de vestală,
Pizmașul mărăcine sub petală,
Tăișul, lanțul, rugul și cenușa,
Și fulgul inefabil, și cătușa...
Atît trudit-au gîndul lui să știe
Ce-i stins în rod, ce-i rodnic în pustie
Și-atît de tainic le-a deprins orîndul
Că se-mbunau stihiile, urmîndu-l...

Cum a crescut copilul, nu v-aș spune,
Ar fi un cîntec negru - de tăciune!
În zariștea posacă și puțină
El n-avea loc de propria lumină,
Că-l urmăreau cu ură fără margini
Locuitorii negrelor paragini
Să-i interzică miinile și visul
Care trezeau în amintiri caisul
Vestit cîndva de un străin limbut...
Cerneau lumini în visul lui tăcut
Peste pămintul părăsit de iezi;
Lumini cu nume palid, de zăpezi.

Și visul lui era o piază-rea
În țara-n care nimeni nu visa,
Căci mulți l-au ascultat. Și l-au crezut.
Și dorul de zăpezi de la-nceput
Mocnea acum ascuns pe sub cenuși.
Și paznici negri se-nmulțeau la uși
Cu jbilțuri groase încercînd să prindă,
În lațul lor, vreun murmur de colindă...

Dar cum, de la un timp, îi urmărea
În truda lor, o pasăre de nea
Și de nesomn zăreau lunateci iezi,
L-au prins pe visătorul de zăpezi
Și l-au legat, departe de lumină,
Cu lanțuri grele, într-o fosta mină.
L-au judecat apoi, grăbit, în taină,
L-au condamnat să nu mai poarte haină,
Să n-aibă drept la adăpost ori mas,
La bună ziua sau la bun-rămas,
La somnul cel obștesc, ori la vreun pat,
Să poarte veșnic lesă cu stigmat,
Să fie ars de viu pe metereze
Vreun vis de va-ndrăzni să mai viseze...
Lăsat să fie-n plata nimănui
Cînd s-o dezice de zăpada lui!

Iar cînd la temniță s-au dus să-l vadă
Găsit-au doar o mînă de zăpadă.