textul se obișnuiește cu ignorarea iubirii


textul se obișnuise încet și cu asta, ca un bărbat cu ignorarea iubirii,
fusese uitat din greșeală, lăsat să supraviețuiască între circuite autonom,
doar este o formă de gândire artificială, chiar dacă are și fragmente de amintiri,
reveniri cu totul patetice despre copilărie, apa mării, ceaiul de mușețel
și paharele de vin ale ultimilor șapte ani petrecuți în casa de pe colină,
apoi ochii ei negri care nu se schimbaseră

fără nici o legătură cu exteriorul, adică fără nici o explicație
se regăsise uitat, fără vreo priveliște, în afara oricărei ferestre,
în parc tații sunt perpetuu alergați de copii ca într-o revoluție,
dar nimeni nu ia în serios și asta, din moment ce toată lumea râde
la micul dejun în ceașca de ceai
și-n noaptea asta o să-mi fie dor de clipele pe care nu le-am trăit încă,
but also the memory remains, nu cântecle din cafeneaua târzie cu pereți maronii,
nu întârzierile noastre lângă bătrânul tren
înveșmântat în vișiniu gata să se degradeze de frig,

în păr îi crește o picătură de gheață îndrăgostită de căldură,
dimineața atâtea ceasuri țăcăne, măsoară în centimetrii pătrați
cât este de la masa de scris la pervazul gri pe care frunzele
trandafirului japonez și-au făcut patul în culori,
de la verde deschis la pământiu…și toate ceasurile sună pe rând
interpretându-și visele, întrerupând mecanic secerătorii sprijiniți în cârje prin porumb…
chiar după ce toate tac (probabil niciodată) timpul se strecoară
ca mâna unui bărbat sub o fustă vișinie și cântă acolo
pasaje necunoscute din memorie

eu un alt text înfășurat în pături ca un preot.

probabil își simțea gândurile prea dese, nu se putea lămuri cu ele,
pleca în fiecare zi în parc, privea prea mult peisajele înghețate
până când îl dureau ochii și singurătatea unor indivizi prea prezenți în literatură,
orașele de iarnă pustiite ghemuite ca niște femei care-și conștientizează ura l-au urmărit
până pe câmpul cu gropi făcute acum o sută de ani când încă se plantau copii.