ai venit adunând praful stelar din prăpastia norilor
te-ai jucat cu pletele unui copil pe moarte
și m-ai strigat pe nume până am uitat cine sunt
el și-a lăsat scutecele s-a înălțat părea că îi cresc aripi
plânge supărat acum când i se spune că nu e timpul
o pereche de zburătoare te va însoți numai dacă
lumea nu te va mai vrea să le fii jucărie
cu care să arunce spre cer atunci când se supără
tu continuai să îi prepari o rețetă de galben pe frunte
eu încă îmi căutam înțelesul printre scânduri
în pădurea ce-mi devenea din ce în ce mai strânsă
el tot nu se obișnuise cu zborul cădea mereu
ai plâns atunci prima șuviță de negru
iar mie nu mi s-au mai văzut mâinile pentru un timp
în jur numai degete arătau spre răspântie
din piept ți-a plecat cântecul să zboare cu ciocârliile
el nu mai era mic și nu mai avea aripi
îmbrățișându-ți trilul s-a pierdut printre pietre
acolo nu coboara niciodată păsările soarelui
e mult prea sus pentru ele nu se avântă

de sete nu mi s-au mai văzut ochii
în locul lor creștea întunericul îmbrăcându-mă în tăcere
mi-erai doar pe buze pregătindu-ți marama și lacrimile
de-abia acum ni s-a sfârșit
lumina din candele
e târziu