„Să mă dezbrac de mine ca peștele de solzi”, (B. Fundoianu)
Să umplu cu-ntuneric spațiul unui ou
Spart de roua ce sapă amprente pe ale pianului corzi,
Ploaia devine un gest carnal, cadou

Descoperit sub ața care unește literele rebele . . .
Ruptă, eliberează literele de sub sclavia cuvântului aristocrat,
Cuvântul devine noapte și picură nonsensul peste iluzii-umbrele,
Să rămân esență invizibilă ,sens pur, spirit dintr-o spirală de veșnicie prelucrat.

„Era în mine ceea ce sparge ca să nască”, (B. Fundoianu)
Nemărginitul din elanuri deschise-n ne-nceputuri,
Sinceritatea unui zâmbet distrusă de o mască
Și durerea creației împărțită în eoni sau luturi.