L-am văzut intrând în cârciumă.
Avea pasul apăsat
și purta la butonieră
un verb nou.
“E poet!” – mi-am zis.
Se purta boem, cu plete pe spate.
Avea căutătura piezișă
și sub tâmplă
vizuină de substantive.
“E poet!” – mi-am zis.
În chip de streașină
îi atârna la colțul ochiului
un dicționar de rime
încă neauzite de minte de om.
“E poet!” – mi-am zis.
La ureche am zărit
un condei pe post de țigară.
Manșetele erau roase
în zig-zag dactil
(deșirare constant mai lungă la al treilea ochi)
“E poet!” – mi-am zis!
Era desculț.
Iar tivul pantalonului
avea urme de invective
proaspete.
“E poet!” – mi-am zis.
“Domnilor – zice –
azi am strâns de două beri!”
“E poet!” – mi-am zis.
“Uite – zice –
i-am schimbat bujiile
și i-am reglat jiglerul.
Ce crezi că mi-a zis?
Că am față de poet!”

Poeții au apus de mult.
Nici măcar luna nu le mai cunoaște pasul.