Tavanul se surpa treptat, imperceptibil
sub ochii mei larg închiși.
Priveam spre fereastra murdară lună;
Dincolo eram amândoi,
și fiecare din noi, singur…
îngrozitor de singur.
Trează buștean începusem să aud
un sunet atât de strident
în inexistența lui apăsător de tăcută.
Sunt mincinos de sinceră.
Se poate să fie din cauza luminii
haotic de ordonată
sau din cauză că se apropie
vârsta fragedă a bătrâneții…
fragedă într-adevăr,
căci dioptriile cresc direct proporțional
cu anii.
Îmbătrâneam singură
alături de tine.
Numai Cerul și Pământul îmbătrânesc împreună.
Noi suntem dezorientați și bătrâni
încă din clipa când ne naștem.

Priveam inconștienți unul la altul
în loc să privim amândoi în aceeași direcție.
Muream încet, câte puțin
în timp ce credeai că înflorim.
- Te crezi mugure? Copil nebun…
Auzeam o culoare
indefinită, indefibibilă, indescifrabilă.
Paradoxal ne descompuneam
ca un cadavru nefericit,
când tu credeai că iubirea ne dă aripi!
Te-ai îmbrăcat într-un alb
strașnic de negru
și ai crezut că ești înger.
Vedeam prin tine cum coastele transparente
incandescent de patetice
luminau cu un bec de 1 W.
Am înghițit un negru orbitor de alb
și mi-am imaginat că mai e puțin
până să mă nasc din nou…