Auzi, tată?
Dacă lumea ar ști cum te văd eu pe tine,
M-ar studia ca pe un caz grav de complex oedipian.
Habar nu au că noi ne-am jucat împreună
Prin bălăriile acelorași câmpuri fermecate
Ale prieteniei,
Ale iubirii,
Ale cuvântului.
Tu, varianta masculină și postbelică a mea,
Eu, varianta feminină ante și postdecembristă a ta,
Amândoi subjugați pe viață
De prietenie,
Nu de prieteni,
Cum greșit conchid ageamii din jur,
Cu pretenții de psihologi și biografi
Ai năzbâtiilor noastre,
Amândoi plătind amenzi
Pentru frecventa încălcare
A „regulamentului de trecere prin viață”
-care coduce inevitabil spre blazare sau retard mental-
Amândoi restanțieri ai marilor iubiri
Din care am stors atâtea cuvinte
Încât am fi putut inventa o nouă limbă,
Amândoi îndrăgostiți de desenul penelor de cocor
Pe coala albă a atâtor gânduri și dureri nescrise,
Amândoi prea singuri
Înotând contra curentului
În torentul reproșurilor conjugale,
Amândoi neîmbătrânind decât
În acest trup,
Trădător al gândurilor și viselor de tinerețe,
Noi doi, din gașca lunii triste,
Suntem cei mai buni camarazi
Chiar și când ne suntem potrivnici,
Ne iubim așa cum rudele
Nu vor ști niciodată s-o facă:
Ca doi prieteni pe viață.
Și când te gândești
Că, dacă lumea ar ști cât te iubesc eu pe tine,
M-ar studia ca pe un caz insolvabil
De complex oedipian...