poate că nu era nevoie de toată acea retorică a acelor de ceasornic
de pledoaria covârșitoare a femeilor înalte
de pletele lor luminând drumul caravanelor de fluturi
umilul domn al cărui nume a rămas până astăzi neștiut
ne avertizase ne șoptise câte ceva despre ce va urma
despre inventarul păsărilor și despre cum aveau ele să

dar în geometrica aceea flexibilă a nostalgiei
noi nu mai puteam pătrunde dincolo de linia somnului
mergeam pe străzi fluieram din greșeală
ca niște convalescenți neinițiați în retorica tusei
iubitele noastre ne căutau prin alte locuri ne credeau
obosiți nemâncați vai de noi
întrebau artificierii nu i-ați văzut nu le-ați zărit dinții sau măcar undițele
îi căutăm încă dinainte de

și poate că toate astea ar fi rămas acolo ca o dovadă a
din când în când mai aveam nevoie de călăuze
de marile vapoare de zahăr pe puntea cărora să ne bizuim
seara când ascunși în spatele butonilor de chihlimbar
ne încolțește o neliniște oarbă
între timp mai vine câte unul ne spune heiii eu am fost în Atlantida
am stat de vorbă cu oameni unul și unul
mi-au destăinuit în sfârșit lucrul acela pe care-l căutam cu înverșunare
am și o scrisoare un fel de atestat al vizitei
dar de iubitele noastre ce știi întrebam pe rând
ne prefăceam interesați deși știam prea bine ce se întâmplă
cu toții văzuserăm acea rochie de frunze hohotind în ploaie
umărul ei desprins din palmă ne făcuse cu ochiul
era un lucru orișicum
o urmă a unei magnifice emoții

*

cine ne mai poate spune acum după atâtea timpuri
după atâtea vise memorabile
în care femei de lut ne-au ținut ca pe niște somnambuli în golul dintre coaste
cine ne întrebam stând nemișcați în fața magazinului de patefoane
mestecând iarbă sau naiba știe ce alte mezeluri
eram atât de asemănători în tabieturi ni se făcea o frică mai ceva ca
apoi ne pocnea o dragoste colectivă zbieram pe rând la aceeași femeie
același șir de cuvinte ce se
ascultam pe la geamuri făceam toate acele lucruri menite să ne facă observabili până la un punct
luam cursuri de pirotehnie de la un fost pompier elegant
(membru al celei mai faimoase alianțe a frunzelor)
seara ne duceam pe te miri unde eu nimeream adeseori cu obrazul în soldul lui Rose Meynor
iar tu iar aici uite ți-am făcut din cioburi o casă sau așa ceva să ai și tu acolo
un abator al somnului poate ți-e cumva poate vrei să ne naștem din nou
să devenim rinoceri sau ricenori mie deja îmi e foame
te pot evoca îți pot crește în prelungul palmei o pasăre-melc
eu îmi aminteam ambianța carnală dezlegarea de simțuri ca o
gura ei de nisip în care îmi îngropasem umbra
dimineața ne prelungea melancolia de-a lungul oaselor
ni se întindea pe deasupra ca o molimă tuciurie
ne vizita și un domn cu o caschetă de lut ne spunea printre altele că

și cum să nu
venea vremea să zicem să ne adunăm toate amintirile într-un cuvânt
sărbătoream care pe unde dezgroparea din trupuri
deveneam rând pe rând stagiarii unei absențe
învățam și noi cum să nu