(mă) mai ții minte,
când mi-ai dăruit printre altele o lumânare,
probabil aleasă la întâmplare dintr-un magazin
făcut special pentru cei care
nu mai știu ce cadouri să ofere fără ocazii anume?

am aprins-o si arde stingându-se încet.

și mă gândesc cât de absurd ar fi să o aprind iar
în nopți calde cu lună amară, plină, oportună,
nopți dulci în care am să fac iar dragoste cu el
în dormitorul meu, cunoscut ție, atât de personal,
în care ți-am violat și ultima picătură de voință?

nu vreau să știu ce crezi despre asta,
și totuși atât de steril încă mă întreb.

am să o las să ardă absurd până la capăt
ca fiecare gând mistuit la un moment dat
încet, în focul negru, plăpând și îngropat
în care te-am ars, te-am risipit și te-am uitat,
repetativ, pentru a nu știu câta oară te-am uitat.