Eram într-adevăr copilul care nu cunoscuse minciuna.
Și până în clipa-n care i-am văzut chipul fad
Am crezut că cerul iubește pururea Luna.
Acum, târziu, în noapte văd stele care cad.
Am tot ce e al meu, și tot ce am avut,
Doar că acum privesc altfel lumina.
Și-un șir de suspiciune mi se înlănțuie în minte
Și îmi coboară în suflet...
De ce lumina minte?!
Și unde mi-e minunea ce am avut-o muză?
Și unde mi-e lumina, eterna-mi călăuză?
De ce-am crezut orbește și nu m-am îndoit?
De ce-am crezut că omul poate fi fericit?
Și-acum ce fac?!
Nimic...