in toamna verde sfredelim cromozomi
si coacem din spasmul de rau al parerii

iar in vene nu mai curg lacrimi de dor
ci lumea de maine in care-am sa mor

si totul va fii o scumpa valenta
de sine parere si muza prezenta

sau radem haotic cu gurile-ntinse
spre zambete largi intre-strapunse

de fire lasate pe-alocuri taiate
unde patrund lumini de foc colorate

si vom trage de sfori pana la nod
cu degete-ascunse-n fiecare pod.

"poezia este dedicata unei fiinte ce nu vrea sa para ciudata..."