Mor florile prin santuri troienite
Sub frunzele pictate, de ploaie mirosite
Si de gandaci mestesugite.

Prin parfumuri respira paianjenii diminetii,
Bruma sangelui ucis, scurs pe toti peretii
Unde vita-de-vie sufera erectii.

Si norii isi dau drumul peste tot,
Iar pomii parca striga: "Nu mai pot!",
De atata transpiratie cat scot.

Creioane de iarba mazgalesc foaia cerului,
O zgarie si sangereaza cu ploaia sonora
Raspandind peste tot senzatia multicolora.

Si ceata ca o curva se-asterne peste toti,
Care mai de care - "Dai cat poti",
In aceste tropical-umede nopti.

Luna, fraged cap ce-i de trup pierdut,
Cu suprafata o continua schisma,
Imbracata de-o goliciune de cascaval
La rasarit parca-i face soarelui o clisma
Si-apoi se retrage in canal.

Cascadele cu abur picteaza goliciunea
Fundurilor raului deschise de presiunea
Concentrata-n valuri ce sug amaraciunea.

Panza lacului cea aproape transparenta
Primeste de la soare o caldura latenta
Pana cand geme cu valuri ca o dementa.

Sus in stanca e pestera ca un vagin
Din care ies si intra idei ce le suspin,
Le-mbrac in strampii fetei din maslin.

Iarba, curcubeu si ploaie,
In veselie naturala le petrec,
Dar apoi dau frau liber zapezii
Si am obosit si plec.

Cuvinte de umplutura ce tin peretilor de urat
Compun un vis intors cu susul in jos,
Si-acum reflecta acest poem atat de amarat,
Dezbracat de sens, dar cu mesaj bengos.