Umbra lui Ion Iliescu la noi

Găsesc de bun-simț să înțelegem că majoritatea oamenilor politici din România au rămas cu un picior în jumătatea comunistă a secolului trecut, iar pentru a sta în picioare nesprijiniți, nu le rămâne decât o poziționare precisă în secolul acesta a piciorului rămas liber. Regăsirea echilibrului este o funcție necondiționată și doar, rar, la alunecări, se manifestă pe direcțiile înainte și înapoi…
Toate tipurile de viețuire, inclusiv cea politică, cer adaptare, prezentul este din totdeauna inevitabil. Astfel mi se pare îndeajuns de firesc să vedem clasa conducătoare cam crăcănată politic și chiar cultural...
Această de taină nuntă cosmic-românească, pornită o dată cu înfrigurata înmormântare din Ghencea, ține mult, în stilul indigen petrecăreț și riscăm ca până la ziuă să pice toate stelele speranțelor noastre europene.
În momentele mele de tandră atenție față de ce se întâmplă în România am simțit, prin nu știu ce miracole, o curată simpatie față de Ion Iliescu, iar în í90, pe când mai-ul (a se scuza procedeul lingvistic) cu trandafiri înfloriți îi lovea pe români în cap, părinții mei dormeau cu fluturașii electorali ai domnului Iliescu sub pernă. De atunci m-am tot gândit ocazional cum de este cu putință această cantitate de afectivitate și, contrar situației sociale, permanența ei, încrederea, orbirea liber acceptată, mitizarea unui zâmbet de aproximativ 120 de grade etc. Unele răspunsuri pe care le-am întrezărit sunt din domenii științifice diferite, deloc economic pentru etalare în acest spațiu. Însă doar un motiv, probabil cel mai simplu, merită o lecuțâcă reprezentare: eu cred că domnul președinte este oglinda națiunii pe care o reprezintă. Iar la această oglindă ea vine pudic și timid, privește galeș și întreabă mereu, într-o mai mică sau mai mare taină, „cine e cea mai frumoasă” din lume? Oglinda, personaj pozitiv, atunci când consideră că este cazul, îi răspunde cald, pe înțelesul ei, și firesc precum într-o poveste. Adică știe să ofere speranțe. Iar românilor dați-le veșnic speranțe și ei vor trăi veșnic!
În toată această hiperbolă consider că există un consistent risc democratic. Dacă „oglinda-oglinjoara” noastră nu ar fi înțeles la timp încotro să reflecte lumină, nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi trebuit să privim astăzi.
Trăsăturile specifice ale mulțimii își găsesc odihna în trăsături, adevărate sau construite, n-are importanță, ale președintelui. Masele de obidiți îl simt gregar, puternic. Speranța și sărăcia românilor i-au dat puterea politică. „Pe el am deschis și noi ochii”, mi-ar putea spune orice babă de bună-credință, care a înțeles totul ca fiind emanație. E ca o legendă istorică, toate înțelesurile sunt premerse de tandrețe. Nu există compliment mai adecvat pentru un cap de popor! E de ajuns să-l privești o dată pe Ion Iliescu în ochi și înțelegi pe loc cum s-a întâmplat până astăzi rezistența ca popor a românilor, aceeași istorică rezistență invocată des în luptele lor mici, pe care le poartă, uneori, cu prezentul.
Ca specialist în existențialism poetic și în destin românesc, pot socoti că puterea politică a lui Ion Iliescu este inima colectivă, poate numai noțiunea. Și atât timp cât ei îl privesc încât pot să se vadă pe ei înșiși, el va fi mereu conducătorul din perioada tinerei democrații.
În bogăția noastră sufletească, cinstitului nostru președinte nu-i doresc să rămână sărac. Poate chiar va câștiga acel pariu din intimitatea sa cu istoria noastră. Cu condiția să nu lase urmași. Politici, dacă era cazul să precizăm pentru mai grăbiții noștri lectori. Oricum, vocația pentru realitate a poporului român culisează între Petrache Lupu de la Maglavit și Ion Iliescu Delateleviziune. Iar cum această minune democratică nu poate să țină mai mult de trei mandate, ne-a surprins plăcut abordabilitatea domnului Iliescu de a accepta să fie numit (de drept) președinte de onoare al unei publicații intitulate "Pupăza din tei", când el este de fapt președintele românului din plop.


10 noiembrie 2003, editorial Radio Târgu-Jiu
Gorjul de azi, nr. 6, 30 ianuarie 2004