23 iulie. Astazi este ziua cand s-a nascut Dr. Moses Rosen. Pe cei care vor sa-l descopere sau sa si-l reaminteasca ii invit la o lectura de fisa in wikipedia: http://ro.wikipedia.org/wiki/Moses_Rosen

Tot anul acesta se implinesc 15 ani de la moartea lui Moses Rosen, fost Rabin Sef al Cultului Mozaic din Romania intre anii 1948-1994 si Presedinte al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania in perioada 1964-1994.
Una din cele mai mari realizari ale Dr. Moses Rosen a fost aceea ca a reușit prin diplomație și tact să mențină în România o neîntreruptă viață comunitară și religioasă evreiască sub dictatura ceausista, în timp ce în alte țări comuniste ca Germania de Est, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia și chiar Ungaria, aceasta fusese sabotată. Scriam despre toate acestea inca din 2007, in cadrul unui masterat dedicat relatiilor de comunicare dintre culturile iudaica si romaneasca http://www.poezie.ro/index.php/press/1757620/Minuni_evreie%C5%9Fti_%C5%9Fi_minuni_rom%C3%A2ne%C5%9Fti

.......................................................................................................................................................
Cu ani in urma, in no.21 din 2004 al revistei Romania literara publicasem poemul Rabbi (Floare de cenusa) http://www.romlit.ro/rabbi
Sunt, iata, cinci ani de cand acest poem a fost publicat...Prilej de a-l reciti, la comemorarea Dr. Moses Rosen.


RABBI




poate că am venit degeaba la tine,

poate că scaunul harului e ocupat de mirosul de femeie

în zdrențe rămas de la întemeierea lumii între vămi,

iar eu tot nu înțeleg de ce în vremurile din urmă

poporul mă hăituiește

în timp ce eu tînjesc după desăvîrșirea cerută de cugetul tău, Rabbi,

cel care mă iubești ca pe un ciob de cer

și mă ții în lumina ochilor tăi

cum o cămașă de forță peste

înfățișarea adevărată a lucrurilor







și stau în palma Dumnezeului celui viu și ilustru

încăpînd toată în confuzia cosmogonică de după înălțare,

și sînt pusă ca priveliște în mijlocul ocărilor

în plumb de cuvînt hipnagog

și stau de vorbă cu vocea ta, Rabbi, gîndind la fel cum

orbecăiesc prin plaur alveolele liniștii,

și mănînc miez de nucă în timp ce îl așteptăm

cu toții pe fratele Timotei să schimbe tectonica visului

în text de cenușă, iar eu atîta te rog, Rabbi, să-mi arăți

cum trebuie să ne ținem de lucrurile pe care le-am auzit,

ca să nu fim depărtați de ele ca de o muzică ce nu ne aude,

căci m-am trezit într-un interval discontinuu

ce nu leagă lumile de lumi ci de rostul cuvîntului,

cînd nu e nici ieri, cum nu e nici azi și cu atît mai mult

nu e mîine





sînt un copil bătrîn născut de o mamă în lanțuri,

nu pot păși decît prin praful semantic prin care ajung

la mine răcoroasele priviri ale ostaticilor

în timp ce adunarea îngerilor Abelé mă scade din tikun

cu ascuțișul colților cu care ne crestam, în copilăria

iluziei, articulația pumnului și ne sugeam apoi unul altuia

din rană seva amară pe care mai tîrziu o scuipam deasupra

Suișului Adumim,umplînd valea cu păduri de portocali







tu ai iubit neprihănirea, Rabbi, și ai urît nelegiuirea,

tu ai dus pușca la ochi și ai ochit bine, lupul acela

avea o carne cu gust de ceață și ne-am înfruptat amîndoi

din discursuri și imagini și m-ai lăsat să mă satur de semn,

dar apoi ai arătat cu degetul în direcția mea, explicînd

pietonilor surprinși de noul val la intersecție că

un astfel de om să nu se aștepte să primească ceva

dela Domnul , căci este un om nehotărît și nestatornic

în toate căile sale, da, firea de duminică a omului

e sprintenă iar florile de cenușă umplu lumea cu chipuri,

eu văd în fiecare zi cum soarele răsare din fîntînă și apune

într-un obraz de femeie făcută din bărbat cu gust de cenușă

Eva Adam Set Enos Cainan Mahalaleel Iared Enoh

Metusala Lameh Noe Sem Ham Iafet Canaan Gomer



Magog Madai Iavan Tubal Meșec Tiras Așchenaz Rifat

Togarma Elișa Tarșiș Chitim Dodanim Cuș Mițraim

Put Seba Havila Sabta Raema Sabteca Seba Dedan Nimrod

Ludimi Anamimi Lehabimi Naftuhimi Patrusimi Casluhimi

Caftorimi Sidon Het Iebusiți Archiți Siniți Arvadiți Temariți

Hamatiți Elam Asur Arpacșad Lud Aram Uț Hul Gheter Maș

Selah Eber Peleg Ioctan Almodad Selef Ațarmaved Ierah

Adoram Uzal Dicla Obal Abimael Seva Ofir Havila Iobab

Avram Nahor Lot Sarai Milca Haran Terah Reu Serug Lya

Elam Maș Amada Agnita Iurin Zamir cu toate semințiile literelor







de dragul întîiului Kaddish de taină mai stai cu mine, Rabbi,

altminteri voi trece ca floarea ierbii de la un Dumnezeu la altul

deși voi fi grabnică la ascultare, înceată la vorbire,

zăbavnică la mînie, iar vineri seara, cînd vom polei acoperișul

Templului cu melancolie, va veni din nou Aaron cu carul plin

de rodii și vom rînji amîndoi cu gurile însîngerate

la statuile despuiate din fața Palatului Culturii, iar Aaron

mă va apuca de plete și mă va tîrî printre florile de cenușă

arătîndu-mă consumatorilor de semne și de litere, strigînd:

stăruiți în dragostea frățească, și nu dați uitării primirea

de oaspeți, căci unii, prin ea au găzduit fără să știe

pe îngeri, dar nu vă uitați cu bunătate la această femeie,

cîtă vreme poartă în pieptu-i preludiul nopții acum, la sfîrșitul

veacurilor ce iar au început spre a nu sfîrși vreodată







eu voi fi ceasornicarul de mentisme, ca întotdeauna, Rabbi, și voi rosti

răspicat auditoriului că este abia ora patru fără cinci și că

oricine este liber să mă cunoască așa cum sînt, fără formă

și fără apetit pentru halucinație, de la cel mai mic pînă la

cel mai mare dintre ei, dar încă nu vor înțelege că testamentul

meu poate fi un poem în care Aaron aprinde ultima candelă







privesc în ochi floarea de cenușă, în fiecare zi ea îmi arată

chipul altui evreu care mă alege drept loc de jertfă,

ascult rumoarea trupurilor ce ard în memoria zilei de mîine

și în cîntecul meu de roabă abia înfiripată din bereșit,

floare de cenușă din floare de cenușă, shoah din shoah,

pesah din pesah și floare de shoah risipită în pesah



arată-mi-te în floarea de shoah, Rabbi, căci încă nu am

părăsit desăvîrșirea cu gestul prin care trupul iese din

cămașa sugestiei de a fi vinovat de absența milei, și cocoșii

vor cînta la intrarea în cenușă a ființei imaginare,

dintr-o dată vom ști cu toții, și viii, și morții

și îndurații, și neîndurații, și slabii, și bogații

că acela este mirosul de floare de cenușă și shoah

că acela este gustul sîngelui de vițel sau de țap sau de

legămînt uitat, iar tu ne vei spune, Rabbi, de ce

vei stropi cu sînge cortul și toate vasele pentru slujbă

inaugurînd un centru difuz de mîngîiere ce nu alină







poate că am venit degeaba la tine, dar încă îmi fac culcuș

în floarea de cenușă și îmi ascund în disimularea isihiei

adevărata înfățișare, așteptîndu-l pe cel fără de închipuire

care este în lume dar nu vine de niciunde spre a începe, în timp

ce tu, Rabbi, vei culege floarea de shoah știind că după Lege

aproape totul este curățat cu sînge; și fără vărsare de sînge

nu este iertare și nici receptacol de terapie a durerii



dar cine oare ar vrea să-i fac loc în moartea mea ca într-un sac

de dormit pentru doi? și cine mi-ar înscena mie accidentul

ce învie partea hemoragică a cuvîntului? cine mă va purta

pe brațe prin albia înghețată a florilor de cenușă cu care este

presărată calea de la Crăciun la Înviere prin shoah?



sfîrșitul de săptamînă va trece repede, ca și ultimul mileniu

în care tu, Rabbi, mi-ai curățat cugetul de faptele reci și

mi-ai adus mintea în punctul cel mai însemnat al celor spuse

și încă mi-ai arătat că Aaron nu e de mine și nu e de ieri,

cum nu e de azi și nici vorbă să fie de mîine, el are putere



numai asupra păsărilor intrate în odihna ascultării,

în timp ce tu m-ai hrănit cu carnea cețoasă de lup

și cu cuvîntul viu și lucrător, mai tăietor decît orice sabie

cu două tăișuri, mi-ai luat odihna și m-ai îmbrăcat

în pielea de foc a strigătului, acum eu culeg strugurii și

îi așez în coșurile pîntecoase, iar vinul începe singur să

boncăluiască în arterele mele în graiul insomniei,

dar tu vii seară de seară în ospeția gîndului, Rabbi,

și mă ademenești în mirul iertării cu care glăsuiește

sîngele hipermnezic vărsat la nașterea utopiei





deoarece chipurile lucrurilor care sînt în ceruri

au trebuit curățate în felul acesta, a fost necesar ca și noi,

proștii, să ne prefacem că intrăm în ceruri fără grabă, astfel:

Aaron înainte, cu vechea lui pălărie în mîna dreaptă

mototolind sfios borul picat cu căcăreze de porumbel,

iar eu mai la urmă, cocoșată, înnodînd în batistă legile

mele ce înscriu pe inimile îngerilor numere de deținuți, înaintînd

pînă la iconul unde te-ai ascuns, Rabbi, ca un cuvînt care pătrunde

pînă acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și

măduva, judecă simțirile și gîndurile inimii







și a fost clipa cînd, iscînd embrionul de verset din

matricea amniotică, egal cu tine însuți și cu plăsmuirea

celui ce se înfruptă din tine, ni te-ai arătat în sfîrșit, Rabbi,

gol și descoperit, cu pielea ta albă de evanghelist, cu ochii

roșii, poate de la neon, poate de la camera de gazare, oasele

tale îi desenau durerii un trup amoeboidal, pentru că nici o

făptură nu este ascunsă în El mai mult decît încape inima ta

în cuvîntul Lui, și ne-ai spus, mie și lui Aaron, împuținați,

să luăm loc și să așteptăm iscodind nevăzutul după un semn,

căci n-am venit prea tîrziu, cum nici prea devreme, ca să ne naștem