Exegeză

55 de poeți contemporani. Pagini alese. Antologie de poezie coordonată de Valentina Becart, Editura ARHIP ART, Sibiu, 2010

Moto:

„Poetul, acest Prometeu neînfricat, deschide porțile
necunoscutului în căutarea spațiilor pure, în căutarea magiei și a povârnișurilor ispititoare… El este visătorul ce se hrănește cu propriul sânge nomad. Într-o lume a instabilității lucrurilor, a înfrângerii, rătăcind prin labirintul tenebros al sufletului - poetul simte nevoia să se confeseze. Poezia devine astfel o adevărată confesiune”.
-Valentina Becart-

Cine nu-și dorește o întâlnire romantică? Cine, în iureșul nebulos al cotidianului, nu are nevoie de un răgaz, prilej de tihnă și bucurie lăuntrică, gustată pe îndelete, cu pipeta ca să-i simtă mai bine aromele?
Cine spune că nu mai e nevoie de Poezie, se înșeală amarnic. E nevoie, mai mult ca oricând. Poezia, doar ea îți mai conferă o armură trainică împotriva săgeților, a lăncilor și săbiilor care stau la pândă. Ea a fost, este și va rămâne o STARE DE NECESITATE. Și uneori, de urgență, o terapie absolut necesară, e TERAPIA CU LUMINÃ, e gura de oxigen care-ți intră-n plămâni și apoi, în fiecare fibră a inimii, trecând prin artere și vene, până în vârful degetelor. Până și piatra din drum are poezia ei genuină. Până și spinii pot fi catifelați și tandri. Sub scutul inefabil al Poeziei, grație bunăvoinței Valentinei Becart, s-au adunat și conviețuiesc în bună înțelegere și comuniune tainică, 55 de poeți. Personalități diferite, stiluri diferite, vârste diferite, au devenit de aceeași statură spirituală. Egali în spirit, egali în dăruire. Fiindcă așa au înțeles că se mai poate respira, într-un aer ostil care tot mai mult ne sufocă.
Cartea este închinată, unui poet de curând plecat dintre noi, spre „secunda unui timp infinit”, un visător din aceia care au dorit, prin versurile lui, să facă lumea mai bună. Și a apărut, la Editura ARHIP ART, Sibiu, în luna februarie 2010, sub atenta coordonare a poetei Valentina Becart. Are o grafică și o copertă originale și foarte sugestive, semnate de artistul și scriitorul Valentin Văran. Și mai are, drept cuvânt de întâmpinare, un „Vitraliu în flăcări - în Numele Poeziei”, pe care, cucerită de ideea de ne aduna sub aceleași binecuvântate auspicii ale Poeziei, l-a alcătuit subsemnata.
Un cuvânt de bunăvoire din partea lui Mircea Mihăieș și, absolut necesar, Cuvântul antologatoarei, care ne arată cum e „Să arzi pe altarul cuvântului”, până la mistuire, la fel ca arderea-de-tot din animale și păsări, pe care o aduceau preoții la Templul din Ierusalim, pentru a-L îndupleca pe Yahve. Valentina Becart ne asigură că această ardere este un privilegiu -nu tocmai la îndemâna oricui. Dar, flacăra care îți luminează calea, merită din plin arsura degetelor călătorului, pentru că ea te ajută „a descifra prima taină a devenirii…” - așa
cum mărturisește antologatoarea.
Antologia debutează cu versuri din ciclul „Poeme becartiene” - în care autoarea se recunoaște o jertfelnică Ană, cerându-i Meșterului Suprem: „Zidește-mă/ în adâncul Creației Tale / nu mă lăsa privirii - iluzorie pată…”(Nu mă arunca…în vâltoarea poemelor”). E aici un fel de jertfă mascată și în pofida aparentei împotriviri, destinul poetic este acela de ridica altare din propriul trup și din propriul suflet. Dar mai este și o încleștare surdă a creatorului cu propriul lut zămislit de mâinile sale. Atunci, cere Zidarului din nou: „Zidește-mă / în adâncul Creației Tale /să-ți fiu eu - muză și flacără albastră - / ce-ți vor sta de veghe / ca o blândă alinare / în nopțile de căutare / prin neantul identificării / cu fragilitatea gândului întrupat, /întrupat …” (Nu mă arunca…în vâltoarea poemelor tale).
Poeta își susține punctul de vedere printr-o superbă pledoarie pentru poeți și rodul creației lor: „…nu vă fie teamă / de rătăcirea / prin labirintul singurătății …/ Voi sunteți măsura / sublimei cutezanțe / și mărturia „ a toate” - / voi … / ce năzuiți a săpa fântâni / spre a găsi izvorul / celei mai pure / creații … / Voi … /ce știți a smulge / stâncii /aurul cuvintelor …” (Labirintul singurătății).
Valentina Becart face parte din acea stirpe poetică pentru care mecenatul artistic devine o imperioasă lege morală. Preocupată și de propria creație, dar mai mult, cu deschidere spre celălalt, spre acea comuniune electivă zămislitoare de valori perene.
celălalt, spre acea comuniune electivă zămislitoare de valori perene.
Personalitate complexă, umanist prin vocație, autorul multor volume de poezie, dar și desfășurând o rodnică activitate publicistică, AUREL POP, deschide cu adevărat antologia cu un generos și semnificativ ciclu de poeme de sorginte panseistică în care se regăsesc idei și imagini remarcabile precum „Omul poartă pe chip /Semnul punctului prăbușit în el însuși” ; „Ar fi trebuit să mă nasc / Univers ca să îl pot învinge / El mă vede mereu / Numai eu nu pot să îl văd niciodată” (Deschid un ochi ca să intru în el). Poetul e conștient că: „vine un timp /Să ne împărțim / Singurătatea noastră-n două / Așa cum des se mai întâmplă / Mâini pustii îmi pun pe taler / Echilibru între zăpezi / Și vina de la tâmplă” (Și ni l-am pus emblemă în gură).
CRISTINA ȘTEFAN - oferă la rândul ei un grupaj liric care o definește. Fiorul liric este așa cum mărturisește autoarea: „Este-nrădăcinarea albastrului din mine/ Măreața lui absorbție de vid” (Ochi albaștri).
Poeta nu se sfiește să spună că trăiește permanent cu țara în inimă și că nu poate uita nicicum meleagul nașterii sale: „ Þara Hațegului / Mă reîntorc, an după an, acasă / Și bat la ușa pădurilor de brazi./ Hațegul, țara pururea mireasă / Istoricului dac, efigia de azi. (…) / Mai cântă aștri de credință-n Densuș /Și în cetățile de la Costești și Deva / Tu doar aici în semnul crucii însuși / Închini mileniilor dace seva. /Hotarul netrecut în munte Retezat /Își plânge-n lacuri albe Mureșul de sus /Atâtea haturi scoase la mezat…/ Prinosuri antice acelui dac răpus. (…) /Zamolxis încă râde morții reci / Și-n calendarul soare curge țara /Hațegul e nucleul ei din veci / Și bunii daci cărarea ei, amara. / Mă-ntorn mereu pe-acest tărâm de vrajă /Mustesc pământuri și păduri istoric / Sunt doar o urmă, umbra lor în mreajă /Și scriu o literă în dacul hronic…”
Nu e ușor, așa cum mărturisește poeta, să-ți faci din viață un poem. Dar Iubirea te ajută să faci acest lucru. Și iubirea de țarina sfântă poate fi acest temei care să te prefacă pe ție însuți într-un poem nesfârșit. „Nu sunt poet. / Dar sunt acasă /Sunt ale mele pâinea / Și vinul de pe masă. /E-al meu ulciorul înflorit /Cu meșteșug, / Îmi place cântecul / De plug. / Iubesc / Și cânt cu tot / Ce mă-nconjoară / Și-mi fac din viață /Un poem / Aici, la mine-n țară.” (Þara).
Editorul, prozatorul, poetul și publicistul maramureșan ALEXA GAVRIL BÂLE vine cu brațele pline de miresme ale Clipelor de demult: „… în ochiul tău / nădejdea, precum o iederă năucă / (…) în stăruința florii de a deveni adiere /o minusculă /elegie /în strănutul unui cosaș /când stârnește miresmele iernii” (Clipe de demult). Elegii în ton panseistic precum: „Întoarcerea întâmplării /o divină repetiție a nemuririi” (Cutia de lemn) provoacă la meditație și rememorare.
Poetul în ipostaza de jertfelnic continuă să străbată întinderea deșertului într-o continuă ardere: „cumplită e nevinovăția jertfei / nu am mai primit nici o veste din deșert /port la gât eșarfa morganei /mi-am trădat certitudinea /în fața oglinzii” (Cutia de lemn).
Alexa Gavril Bâle este un maestru al metaforei pe care o mânuiește cu pricepere și har. Prin definițiile panseistice, scurte, cu parfum aforistic, el reușește să chintesențializeze o stare, un sentiment, o imagine. Ex. „tot înțelesul e în suflet / în forma lui de pasăre albă / în ziua de după viață” ; „virtutea o obișnuință a privirii”; „ochiul are senzația risipirii /o viață și încă o zi / o falsă parabolă a dominării / maimuța purtând cnutul în bandulieră” (O teamă a începutului).
De asemenea, puterea de a metamorfoza cuvântul îl poate face pe creator - stăpân pe o împărăție spirituală: „destinele trezesc noaptea din somn / peste meridianele încolăcite / o întreagă geografie a oboselii / și adevărul călătorind / îmbibat cu sudoare de cal urcușul derutant / limitele mascate ale putinței / cifra devenind amăgire.” (Cifra unu ca poem).
Preocupat de Timp și în chip deosebit de Clipă, A.G. Bâle își propune prin poezia lui, supunerea teluricului în fața nemărginirii care se numește eternitate: „când totul e aproape gata / când inchiziția lacrimei /ți-a trasat viziunea sentinței / te lași redus la geometria / figurilor crispate / sedus de albastrul verzui / din ochii viperei / de vârful cozii ce mișcă / precum pendul unui orgoliu / până după apus /continuă să fii /o întâmplare banală a numelui tău” (Clipe întârziate).
Simbolistica pendulului este evidentă. Discursul său liric este impregnat de imagini metaforice uneori eliptice de verb ori de substantiv, dar care sugerează ideea pe care o așterne cu dezinvoltură.”la raza lămpii fluturii murind / învață un preț / mai mare decât al zborului: lumina /pe seară, încet coboară /ca pe umedul trunchi /al unei buturugi / bălțată ca o salamandră, speranța /bătăile inimii /singura, mai nouă / retorică despre poezie” - (Speranțe bălțate și lumină) - o definiție superbă a retoricii poeziei.
Proaspăt debutanta ANA URMA - oferă câteva mostre din File de jurnal fără sfârșit, poezie creștină în care-și formulează Crezul artistic și poetic în același timp, în versuri de o gingășie aparte, cu o simbolistică în care culorile albastru și verde domină imagistica. „Pe drumul meu spre neuitare, / Sfielnic îmi predau privirea, / Adânc albastrului de dinlăuntru, / Și-nvăț supus tăcerii alfabetul.” (Albastru).
Reînnoirea naturii coincide cu împrospătarea sufletească datorată suflului divin care bate necontenit precum aripile îngerilor care ne păzesc: „Din tainic bob va răsări un altul, / Ce a ‘nflori sub roua din Înaltul / Și îmi va scrie-n piatra de hotar, / Cu-aripa-I sfântă psalmi de dor, / Să-mi țină pasul devenirii drept, / Tot căutând să fiu mai înțelept, / S-adun podoaba cuvintelor divine, / Din straiul alb al vechilor poeme / Gătită arma rugăciunii ca un nimb, / Să cuceresc, un ultim pisc s-ating…” (Albastru). Apare aici semnificația și simbolistica rodirii, atât naturale, cât și spirituale, care nu e altceva decât creația. Autoarea îl vede pe Poet în ipostaza de „străjer în lan de in sălbatic” care păzește scrisul încrustat pe o piatră solitară:
„Ca un străjer în lan de in sălbatic, /Păzi-voi pietrei scrisul singuratic, / O mână nevăzută zarea mi-a deschide, / Luminii să ridice o ultimă hlamidă / Și-atuncea când voi fi învățat destul, /Din vechi tipar luat cu împrumutul, / Va răsări sublim din fostele cuvinte / Albastru iris… de Tine să asculte!” (Albastru).
Poetă a reveriei naturii, cu suave imagini metaforice legate de anotimpuri și de soarta trecătoare a omului pe pământ, Ana Urma vede în desfășurarea ciclului cosmic al anotimpurilor, o lecție de viață necesară omului: „E lecția vieții de ceruri trimisă, / Parfum de sfârșit cu ultimă boare, / Căderea mai lină e parcă surprinsă / De somnul cel dulce numit resemnare.” („…Adăpostul divin”).
În toate manifestările naturii, în toate acțiunile omului Ana Urma caută însemnul divin…adăpostul sub care își găsește liniștea. Autoarea are un ciclu întreg de poezii de toamnă, acest anotimp fiind afin simțirilor sale poetice.
Autoare originară din Moldova, dar trăind în Haifa Israel, BIANCA MARCOVICI și-a câștigat prestigiul la numeroasele reviste literare la care a avut prestații încă de la începutul anilor ‘80, fiind luată sub oblăduirea lui Geo Dumitrescu. Având un palmares impresionant de cărți publicate, în românește ori în ediții bilingve ori multilingvistice, Bianca Marcovici a fost distinsă cu înalte premii, printre care: -Premiul “N. Palty-A.C.M.E.O.R., Tel Aviv, 1999 (pentru întreaga activitate literară și volumul “Amprente, Editura Papyrus, Tel Aviv” ); -”Diploma of Honor “, The 3 rd Word Congress of poets for PoetryResearch and Recitation 2001 ,Iași ,Romani, July 21-24, 2001, -Poeta primește premiul” B.Fundoianu ” (Benjamin Fondane) pentru întreaga activitate poetică, premiul Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, Tel Aviv,4 decembrie 2006.
În Antologia de față Bianca Marcovici vine cu o selecție riguroasă din cele mai reprezentative poeme antologice ale sale, cu titluri parabolice ori axiomatice, care fac din lirica sa una filozofică și de idei. Un ton ironic-amar domină versurile și reflectă starea omului de azi: „Azi avem libertatea să ne sufocăm / chiar și când deschidem larg geamurile (…) / Azi avem libertatea să tăcem sau să ignorăm / ce e-n jurul nostru, / nici nu-mi cunosc vecinii pe nume / sau unii din colegi / Plec dimineața și mă întorc seara … /în cuibul izolat de pe Muntele Carmel /căutând cu scrupulozitate drumurile întortocheate, / verdele nears de teroriștii focului / sau copacii înfloriți. /Acum e alt Acum … plin de el, intransigent, / duplicitar… monologând pe undele virtuale, /siktir, fără poezie, fără acoperirea păsării colibri!” (Libertatea să ne sufocăm).
Un om amenințat, un însingurat, un individ care nu mai caută frumusețea ci necesitatea, un om al cărui cuvânt de ordine este supraviețuirea. Sufletul lui se pervertește încet-încet și nu mai aspiră la lucruri spirituale, ci la cele telurice. Un om care-și pleacă privirile chiar și atunci când merge pe stradă, asuprit de griji și singurătate, cineva care nu-și mai găsește nicăieri locul pe acest pământ - iată acest portret pe care Bianca Marcovici încearcă să-l înfățișeze privirilor noastre ca fiind omul modern al societății actuale. Sigur că arta încearcă să militeze pentru alte repere, să-i îndrepte atenția de la cotidian, dar în cele din urmă este și ea înăbușită de valul uriaș de agresiune și de indiferență la care suntem siliți să asistăm zi de zi și care ne macină sănătatea și conștiințele. Nevoia de frumos, de sublim sub formele artei este azi, cu atât mai acerbă, cu cât primejdiile de a ne pierde sufletul sunt mai mari. În aceste condiții, poeta nu poate să nu aibă fiori nostalgici după vremea când poezia era regină între arte și nu umbla ca astăzi, în zdrențe, cerșind un coltuc de Lumină, de timp, de încredere. „La Iași a fost altceva -pe vremuri la / mine se adunau toți poeții /la un “pahar de vorbă” dulce sau amară, /visând la partea cea plină a paharului, /spart în cioburi, mai apoi, /de cei care ne manipulau Lumina, /după Cenaclu de la Casa Pogor! / Plecați pe alte meleaguri după 1989 /Citindu-ne din ce în ce mai rar.” (Libertatea să ne sufocăm).
În ipostaza actuală, universul kafkian tinde să-l alieneze pe individ care se trezește într-un labirint fără ieșire și nici nu are firul Ariadnei pentru a găsi vreo ieșire. E o situație similară cu sufocarea, cu spațiul concentraționist al camerei galbene, cu atât mai asupritor cu cât nu există nici o ieșire. Autoarea surprinde cu maximă luciditate stările de angoasă și anxietate specifice omului contemporan, bolnav de sine însuși. O stare de exasperare existențială un anume mal-de-vivre răzbate dintre rândurile și din pauzele de respiro ale versurilor Biancăi Marcovici și aceasta, datorită imensei responsabilități pe care și-o asumă poeta, nu numai de a descrie imagini frumoase din natură, ori chipuri încântătoare ci de a zugrăvi realitatea, așa cum este. Scrierea sa este un strigăt tăcut, o scriere în genunchi, o implorare, un semnal aproape agonic că Timpul nu poate fi decât pe sfârșite: „Vă scriu ca și cum m-am așezat / pe vioara mea… mutilând-o / gâtul, călușul de miere / și popul, corzile care au pocnit. / Vă scriu că mă uit la ea ca la o păpușă rănită / iar pata de culoare spre roșu / s-a aprins și mă arde-n suflet. / Nimic nu dă timpul înapoi / iar tu te desfaci în mii de bucăți / de lemn cremona. / nu încerca să-mi vezi mâna / care o mângâie…” (Parabolă. (desen animat). Se probează faptul că Poezia este, nu numai un panaceu, dar și o efigie, un steag alb pe care poetul îl folosește pentru a modera, pentru a împăca lumea și a aduce pacea între oameni.
Subsemnata semnează în această antologie 8 sonete pierdute și regăsite, 8 sonete de dragoste, asupra cărora las cititorilor privilegiul de a le analiza.
CONSTANTIN P. POPESCU - la rândul său oferă cititorilor esența lirismului său într-o selecție de poezii. Semnificativă este poezia „Căutătorul de nimic” pe care o redăm integral: „Căutătorul de nimic înălța către cer / Mâini de copaci, respira prin vânt / Și plângea uneori prin oceane albastre, / Neștiind ce caută. / „Caută și vei găsi”, îi spuseseră. /-Ce să caut, Doamne ? /Eu sunt Căutătorul de nimic. / Prin mâini de copaci, respirații de vânt / Și lacrimile mari din oceane albastre / „Caută și vei găsi”, i s-a spus. / -Ce să caut, Doamne ? / Eu sunt Căutătorul de nimic. / A coborât Căutătorul / În adâncimi nepătrunse de oameni, / A urcat în ceruri încă neatinse, / Apoi rătăci mult Căutătorul de nimic. / - Ce să caut, Doamne ? / Eu sunt Căutătorul de nimic. / Și tot astfel, prin mâini de copaci, / Respirări prin vânt și plângând uneori / Prin lacrimi grele de oceane albastre, / Căutătorul de nimic găsi într-o zi / O floare. / Se rugase floarea cu mâini de copaci, / Respirase prin vânt și plânsese adesea / Cu lacrimile mari din oceane albastre, / Căutându-l pe Căutătorul de nimic. / „Caută și vei găsi”, îi spuseseră.”
Acest poem-parabolă ilustrează deșertăciunea căutărilor umane, în toate lucrurile anume, a esenței vieții, când, de fapt ea există în noi și în jurul nostru și foarte rar se descoperă în adevărata sa valoare. Un poem foarte interesant, tot sub forma parabolei este „Judecătorul”: Între adevăr și minciună / Singur judecător și drept /E copacul. / Între cel furat și hoț / Singur judecător și drept / E copacul. / Între ucis și ucigaș /Singur judecător și drept / E copacul. / Să nu tăiați copacul. / Singur judecător și drept / Nu e omul”.
O contribuție remarcabilă în economia acestei Antologii lirice o are poetul spaniol CORIOLANO GONZALES MONTANEZ. Câteva eșantioane din creația poetului spaniol Coriolano González Montañez (n. 16 martie 1965 în Santa Cruz de Tenerife, licențiat în filologie hispanică), în tălmăcirea noastră, au fost găzduite, cu un timp în urmă, de revistele “Universul literar “, “Banat “, “Agero”, precum și pe “Rețeaua literară”.
Eugen Dorcescu îi face o prezentare la o antologie de autor, intitulată El viaje - Călători. De asemenea, este cuprins în volum și un Comentariu becartian, în limba română, dar și în tălmăcirea distinsului Eugen Dorcescu.
Grupajul de versuri oferit ne aduce aminte de, nu mai puțin celebrul Jaques Prevert și de lirica sa extraordinară de introspecție a eului și a înconjurului, a sufletului uman, prin mostre de analiză psihologică a stărilor la care este supus. „În zori, singurătatea: Am bănuiala că lumea conspiră / spre a mă face fericit./ J. D.Salinger // NOAPTEA ACEASTA nu mai există. / Am căutat-o în toate ploile / sub umbrelele cuprinse / de surpriză / în tot sângele / la mijloc de drum între moarte / și trupul tău. / Am încercat să mi-o închipui / într-o unică lacrimă / ca pe un șarpe veninos / încolăcit la gâtul meu. / Și totuși toate drumurile / au uitat iarna nomadă / ca și cum n-aș fi scos-o / cândva din buzunarele tale / ca să te chircești în ochii mei. / Este cert / atât de uscat este aerul / că în cele din urmă m-am ascuns de râsul tău / poate ca să nu mă găsești niciodată / dacă e să mă aflu în sipetul tău de catifea / așteptând buzele tale păduratice / limba ta timidă. / Chiar și așa m-am pierdut / în visele tale de melc / fiindcă noaptea aceasta nu mai există / nu a existat niciodată / și crede-mă că aș fi vrut / ca ea să fi existat pentru tine. / Dar urmele tale au înghițit totul / precum nisipurile mișcătoare / iluminate de unica lumină / a unui felinar. / Unde te vei afla peste o mie de ani? / te-am întrebat fără să-mi dau seama / că tu nu mai existai / și poate că nici n-ai existat vreodată.”
Autorul, într-o continuă căutare, aspiră la starea ideatică a celui a cărui existență dăinuie prin opera lui. Și în acest sens, versurile de mai jos sunt semnificative: „mi-e greu să sechestrez / unul singur dintre cuvintele tale / ca și cum între noi / ar exista un imens zid de cristal / unde m-aș reflecta eu însumi / eu cel ce caut numai un ungher / unde moartea să nu mă mai surprindă niciodată”. (Nici un loc în Paradis).
Foarte adesea, Coriolano Gonzales Montanez strecoară printre versuri, aforisme, axiome, panseuri lirice care dau un farmec și o greutate scriiturii: „Soarele nu despică memoria / nici vederea pe care înțelepciunea o încredințează / Nemuritorilor”; „Numai eternitatea este imuabilă”; Numai sacrificiul va veghea / prin visele noastre”; (Întâlnire în piatră); ș.a.
VELEA COSTEA, își face un autoportret original: „sunt un semn / Impregnat / într-o sticlă de lampă.” (Duet)
Preferând poezia de respirație scurtă, Velea Costea ajunge mai ușor la esențe, înlăturând verbiajul de prisos care se practică încă în poezia de azi.
Iată un motiv de Meditație: „Scârțâie / scripeții vremii / rostogolind în mine / milenii…”
Căutările permanente ale poetului se transfigurează în metaforă:
„orbecăi prin mine / printre liane străine / să caut săgeata divină / înfiptă / în toamna zăpezilor / fără vreo vină” (Iubire).
Muziciana CRISTESCU EMANUELA MARIANA - ne înfățișează o selecție din volumul „Conversație de seară” în care autoarea are colocvii spirituale cu James Joyce, Garcia Lorca, W.Whitman, discuții filozofice despre condiția omului de azi.
Poeta face referiri livrești la marii clasici cum este J. Prevert, pretext pentru imagini poetice încântătoare: „Urme de pași în grădină / ori pe la subțioara visului / nu se mai văd… / Cocorii s-au topit / în catedrala de lapte a ceții. / Crizanteme roșii precum / aripile lui Icar, / bezmetice, / arcuiesc / peste Alcatraz / poeme - toteme. / Singur, / ochiul acela, / cândva azuriu, / atoatevăzător, / coboară tiptil, / ca o umbră, / spre depărtare se prelinge…” (By-Pass).
Fie că sunt pasteluri, fie elegii, fie poeme de dragoste, creațiile acestei poete sunt remarcabile și reflectă o conștiință artistică matură, sensibilă, responsabilă.
CRISTIAN LISANDRU - este cel care spune despre sine: „… O auto-căutare continuă prin labirintul care sunt…” și „Dacă speranța moare / ultima (totuși, moare), demnitatea nu trece niciodată Styxul…” (Despre mine).
Poezia de dragoste este cea mai bine reprezentată și se remarcă prin considerații originale asupra acestui simțământ:
„… Distanța cea mai scurtă dintre două inimi / Se concretizează într-un gând /
Trimis cu viteză năucitoare… / Ne mângâiem prin șoapte rostite / Din interiorul dublei singurătăți / Și transformăm întâlnirile scurte / În paradoxale revelații sentimentale / Care confirmă teoria / Că destinele paralele / Se pot întâlni / În convergență neanticipată…” (Convergența destinelor paralele).
Cristian Lisandru excelează în poezia de dragoste pe care o cultivă cu nonșalanță și cu o dexteritate remarcabile.
Adept al poeziei umoristice și al poemelor cu formă fixă de respirație niponă,
DAN NOREA - vine cu un grupaj de versuri satirice, între care se remarcă o parodie după Mircea Dinescu: „Sunt tânăr, doamnă”:
„Programator sunt, doamnă: parodie la „Sunt tânăr, Doamnă” (Mircea Dinescu) (dedicată colegilor mei din promoția 1972) / Programator sunt, doamnă, țin minte pe de rost / Cartela de comandă, o am și-acum în sânge. / De Felix-ul gigantic la care eu am fost / Softistul cel mai tânăr, și-acuma doru-mi plânge. / Programator sunt, doamnă, programe-am scris destul, / Fortran, Cobol, Assiris, frumoasele limbaje, / Azi par hieroglife. Atuncea, nesătul, / Cu liniile sursă umpleam kilometraje. / Programator sunt, doamnă, scriam așa duios / Încât în tura-a treia, din sfârcuri de cometă / Sugeam cafea amară și aduceam prinos / Când îmi ieșea testarea, o largă piruetă. / Programator sunt, doamnă, programator bătrân, / Am învățat și Windows și Linux, chiar și DOS, / Dar timpul este astăzi atâta de hapsân / Încât nu-mi dă răgazul să-mi fie de folos. / Programator sunt, doamnă, și totuși nu-nțeleg. / După o viață lungă ce-am dus-o împreună, / Cu un mesaj de-adio pe monitor m-aleg: / - Rămâi programator pe viață. Noapte bună !”.
DAN SÂRBU - oferă un grupaj original de „Gânduri răzlețe: … dă-mi mie somnul tău fluid, / tu oprește-te să te / împuținezi / când timpurile îți zâmbesc perfid; / trezește-te, să / nu te-nstrăinezi…! / … sunt prizonierul dintr-un măr de ceară / ce-așteaptă veșnic fulgul de lumină / ce se-ncăpățânează să nu vină / în iarna ce / se pregătește să apară…”
Grupajul propus conține multe poeme patriotice cu titluri foarte inspirate: „Diminețile patriei”; „Trecutul la prezentul viitor”; „Sentimente românești”.
DELIA STÃNILOIU - un nume cunoscut în media rețelelor literare, oferă în grupaj compact de poezie meditativă, de dragoste și de inspirație religioasă.
„Mă dor toate lucrurile acestea, / Care nu cuvântă. / Tăcerea lor, /Mă înspăimântă. / Și clipele grele, / Mă umilesc, / Lovind în tâmplele mele. / (…) / Unde ești soare, prietene, / De dragul tău, / Mi-aș trage copilăria / Mai spre tâmplă, / Să nu mă mai doară / Tot ce se-ntâmplă / Și să privesc cu / Mirare și vis, / Hieraticul dor, / Ce-mi zace / Acuma ucis.” (Cadență).
Visuri, deziluzii, așteptare, păreri de rău, amintiri, renunțări, singurătate, angoasă, fac parte din universul acestei poete, transfigurate artistic în poeme în stil elegiac ori, când exasperarea este peste măsură, în versuri în ton autoironic.
DELIA VALAHE - pe lângă universul magic al poveștilor pentru copii, a descoperit și lirica intimistă. Universul său lăuntric este populat de himere, de vise stranii, de iubiri pierdute și de căutări de sine aproape dureroase.
„Să vii și să vezi / Că numai totul e la fel și nici totul nu mai e nimic / Un mic susur de regret / Decât că aștepți să cazi în gol / Gol de tinele de ieri ca o impresie.” (Pătrate de suflet).
Căutarea dureroasă a iubirii perfecte lasă urme și deziluzii: „Semne în întrebări:Azi noapte m-am despăturit în mii de culori / Și ți-am desenat o scară de adevăruri. / Corpul meu fila ca o lampă în prag de furtună / Și transparența mea / Mima un semn de întrebare. / Un cerc de roci magnetice îmi survola sufletul / Și se ciocneau între ele / Într-un scrâșnet de dinți. / Atunci am văzut că luna nu mai e lună, / Că stelele sunt prea mari ca să-mi încapă în palmă /
Și că eu este un eu în formă de zâmbet.”
Cel mai tânăr dintre poeții antologați, DORU EMANUEL ICONAR, născut în 1994, abia elev, cu o activitate lirică bogată, premiant al mai multor concursuri de poezie, surprinde cititorul cu maturitatea gândirii artistice, mult peste vârsta lui biologică: „Dintre zile / sunt geamăn / înger modern / neatins de prezent / pețesc cuvinte / între ieri și acum / răscolindu-mă”.
Un condei deja exersat, cu un bogat palmares publicistic și cu un stil propriu. Este o tânără speranță în poezie și e bine că e luat în considerare ca un viitor poet de prestigiu.
ELENA ARMENESCU-CIUHRII - o poetă cu un impresionant palmares publicistic, adună între copertele Antologiei de față o selecție de versuri remarcabile. O poezie a aspirațiilor inițiale, cu idealuri înalte, perspective largi și viziuni artistice fără egal. Condei exersat, ajuns la o anume maturitate artistică, Elena Armenescu Ciuhrii, delectează cititorul cu un regal de poezie în stil modern, fără a neglija stilul clasic, experimentele respirărilor de gând nipon, poezia cu formă fixă și în genere, toate subspeciile genului liric, exersate la un nivel elevat, fără a ocoli trăirile afective.
„Fulgerele vremii, ninsorile mele dragi / Te aduc nălucă sub aceeași copaci / Aerul se tulbură, clipa lovită / Aduce zvon de îmbrățișare. Aș zbura… / - strigă-mă! Þi-am spus; și a răsărit / curcubeul lângă suflarea amiezii / Tăcerea devenise o dungă subțire / printre armonii jefuite de cântec. / Când ești departe / Rostește-mă încet, tandru / cu numele meu întreg de zidire / Cheamă-mă să te aud! / și ai să vezi cum o petală / Iți va mângâia umărul. / Deasupra / Sufletul meu ca un vis plutitor te atinge, / Când amurgul ți-aleargă rătăcirile / Ducându-te lângă privighetori. / Departe, în jurul pământului, între neliniști / Rostește-mă cu inima uneori!” (Rostește-mă).
Dimensiunea spirituală se reflectă în poemul „Înzeire”:
„tu nu mai ești tu/ ești orgă, flaut, harfă, ce / abia atinse, stau aproape / de gura înfometată / de cântec, de vorba șoptită, / de răsuflarea / care ninge flori de măr. / dangăte în clopote / de aur / înzeiesc ochiul, / fluvii ascunse primesc / freamătul plopilor / slobozind unda înstelată care / în biserica trupului / devine dans argonautic. / De ce atâta suferință Totuși…?!”
Mitul jertfei pentru creație revine cu pregnanță și în poemele acestei autoare.
„Și împuținată m-am simțit / Lipsită / De piatra care ținea temelia / Zidirii mele în poem / cea care mă arăt lumii, / cu însetările, / cu flămânzelile, / cu trupul gol, / cu pieptul deschis / ca la operația pe cord / Eu asemeni vouă sunt, / să vă puteți vedea, / ca într-o oglindă / interioarele inimii / în înflorirea lor ascunsă / în gând / eu asemeni vouă sunt… / să vă știți cum sunteți / cum nu sunteți”. (Cartea Sfântă).
Cinstirea înaintașilor concretizată în respectul față de Istorie, reiese din multe poeme ale Elenei Armenescu. Unul dintre ele este „Memoria statuilor”: „Trebuie să urci până dincolo de ultimul popas / Să lași să curgă-n tine zările, cu fiecare pas / Ca să simți toate acestea și multe nenumite / Păstrate din moși strămoși, încă vii, trăite / Nu-ți trebuie mai nimic, doar să te fi născut / Și să rămâi diamant la temelia acestui ținut!”
Lirica Elenei Armenescu are și o dimensiune spirituală transfigurată în Psalmi ori în poeme de factură religioasă.
ELENA PÃDURARU - aduce cu sine un mănunchi de versuri în ton elegiac ori de pastel, din care remarcăm: „Sunt clipe din tolba sorții noastre, /cu parfum de liliac ce s-aduna în noi…” Autoarea este în continuă căutare a tonului propriu: „Perpetua căutare: Lipită de aripi-gând / în zboruri de condor, / mă adâncesc în cerul meu, / căutând cu speranță în zare / puncte de orientare. / Am trecut cu ochi temători / prin nourii vieții, / încercând să răspund / ecoului din mine, / care vine / parcă îl simt, vocea-i aud, / deși, ceață e de gânduri scunde. / Și totuși, planez / prin ceața din mine, / căutându-l pe Sine, / poate într-o zi / îl voi găsi sau, / mă va găsi.”
Autoare a volumelor de versuri: „Castelul îngerilor” și „Simfonie crepusculară” - ELEONORA STAMATE oferă un grupaj de versuri pe care le transcrie și în limba engleză.
Încă din deschiderea ciclului, poeta își face un autoportret fidel, mărturisindu-și sieși și apoi, cititorului: „Autoportret / Am iubit ochiul nisipului răvășit, / cu miros de migdale, / privire peste fereastra din coapsa ta, / am iubit pașii topiți în beția ninsorii, / pierdută printre arborii fără număr. / Am iubit clipele nelămurite / din neobositul anotimp / măcinat de nașterea cuvintelor / pe înserat. / Am iubit apele sprintene / ce se revarsă în diminețile venelor mele. / Am iubit iedera / ce năștea ochii păsărilor din amintirile / cu povești norvegiene, / am iubit nopțile săpate în tălpile zmeilor / uciși în cuvinte, / am iubit ploaia, fulgerul, / mistuitor ecou în cetăți / am iubit văpaia de stele, pajura / am iubit iarba, fecioarele / cum se jucau de-a v-ați ascunselea / cu asfințitul, / am iubit razele / mușcând din pântecele norilor, / florile sugrumate de soare. / Am iubit cărările neumblate, / sânii zorilor cum fugeau năuce de singurătate. / Am iubit felinarele lăcrimând noaptea, / când păsările cu aripi de toamnă intrau / în viața mea, / am iubit agatele, oglinzile, stelele, / cuvintele atinse de fluturi, cuvintele… / Am iubit? Am iubit, am iubit… / Dar… ce n-am iubit, ce n-am iubit, / ce n-am…?”
E mai mult decât un autoportret liric, e un portret sufletesc în care autoarea își expune preferințele. O evocare emoționantă îi face autoarea poetului, de curând dispărut, Grigore Vieru, pe care-l așează pe o bancă, alături de Mihai Eminescu, sub marama cernită a Limbii române:
„Printre lacrimi… / Plouă cu lacrimi / peste marea limbii române, / Eminescu l-așteaptă pe-o bancă / pe Grigore Vieru… / Plâng amândoi sub marama cernită / a limbii române…În legământul limbii de soră, / El, Eminescu l-așteaptă / pe Grigore Vieru / într-o clipă încărcată / de roua divină. / Iar Grigore l-ascultă, l-ascultă, / lăsându-ne nouă / ochii în lacrimi / de rouă polară… / Ei, Grigore Vieru și Mihai Eminescu / pe-o bancă-mpreună…”
Dragostea pentru Eminescu răzbate și din alte poeme ale autoarei.
ELISABETA IOSIF - ziaristă de marcă, prozatoare, eseistă, poetă, realizatoare de emisiuni radio, vine în antologie cu un ciclu de poeme sintetizate în puține versuri, dar pline de miez, pasteluri și poezii în care-și dezvăluie iubirea față de oameni și de tot ce o înconjoară.
Se remarcă: „Peisaj marin / Dimineți lascive, cu ochi roșietici,/ Nuduri, cai, pescari, în priviri bezmetici / Cafenele, bărci și tornade-n zare / Văd grădini în flăcări, mirosind a mare. / Se topește ziua, pe cruce aflată / Mă închin la vatra soarelui din coastă / Marea îmi cuprinde glezna, cu iubire / Și mă las ca pradă. Zboruri în privire. / Brazdele-s adânci, pe obraz suav /
Orchestre se-adună într-un sunet grav. / Roșu, auriu, verde și turcoaz, / Prefațând o seară, aflată-n talaz.” O poezie picturală, odihnitoare, caldă, binefăcătoare sufletului. Aceleași culori invadează ochiul și în poemul dedicat lui Brâncuși:
„Potecile lui Brâncuși / În suflet am livada înflorită / Și-ascult durerea sa, prin mii de muguri / Ca o povară stă, „Măiastra” adormită / Și cântă piatra. Noi construim pe ruguri. /Mă năpădește galben-violetul / Și-apusul. În oglinda unei ape, / Culege stele. Și le varsă-n noapte. / El mai preface-n fulger, „Infinitul” / Brâncuși mai bate roșietic piatra / Și-mbrățișează veșnic „Nesfârșitul” / Doi tineri, mai sărută încă, „Poarta”.
„Sunt un om care vine dintre oameni și se îndreaptă tot către ei. Viața cu bune și rele este sursa mea de inspirație” - se autoprezintă FLORA MÃRGÃRIT STÃNESCU, încă de la începutul grupajului său de versuri, după care își definește Crezul poetic: „Poezia este de fapt o foarte adâncă fântână, / de vise, de lacrimi, de dor sau de haz. / O apă ce spală suavul obraz, / în lacrimi de suflet și har. / Un tumult al inimii, ce cântă sau jelește,/ o iubire ce începe sau se sfârșește, / în anotimpuri răzlețe, vise și gânduri mărețe.”
Modul direct de adresabilitate către oameni arată că Flora Mărgărit Stănescu are o deschidere largă spre lume și spre semenii săi, dorind să le împărtășească din propriile sale trăiri și să-i atenționeze asupra primejdiilor acestei lumi:
O! voi oamenii mari / ai lumii, / vegheați copiii, / ce se joacă cu focul, / salvați TERRA astăzi, / ajungă-vă jocul, / dați lumii / odihna și pacea, / destul de forțat / vi-i norocul.” (Oameni ai Terrei).
Poemele sale, nu lipsite de oarecare fior de didacticism, și de dramatismul și îngrijorarea specifice unei mame care-și apără pruncii, sunt umaniste, sensibile la durerile lumii, așa cum se arată și poeta. Apelul la salvarea Pământului o apropie de spiritul Mariei Banuș. Ajunsă la deplina maturitate și înțelepciune, Flora Mărgărit Stănescu poate spune că a înțeles rostul său pe lume: „Serenitate / Sunt șoapta pârâului clipocind printre stânci, / Un simplu om înotând prin noianul de gânduri / adânci. / Sunt aurul holdei de grâu stropită cu maci, / Sunt glasul conștiinței ce-ndeamnă să taci. / Sunt arșița verii-ostoită de ploi, / Sunt șoapta ce-auzi povestind despre noi. /Sunt drumul de coastă străbătut doar în doi, / Sunt un pas șovăielnic ce-ar duce spre noi. / Sunt frunza ce cântă al crengilor rod, / Sunt raza de soare rămasă zălog. / Sunt marmura iernii troiene ningând, / Sunt unda suavă-n izvor îngânând. / Sunt lacrima cerului pe obraz de câmpie, / Sunt doar un vers, într-o poezie.”
Prezentă pe majoritatea blogurilor literare cu poezii și la editura Online cu câteva volume de versuri și proză, Flora Mărgărit Stănescu - se afirmă tot mai mult în peisajul literaturii de moment cu intervenții remarcabile.
Un destin nemilos l-a smuls brusc pe ieșeanul GABRIEL MATRANÃ în 7 ianuarie 2010 de lângă cei dragi și de lângă prietenii lui literari de pe rețelele culturale, încă înainte de a-și putea aduna între coperte primul său volum la care lucra cu dăruire. Scria doar pentru bucuria exprimării în versuri a trăirilor.
Pasteluri în ton elegiac, poezii continuând linia minulesciană, fac din Gabriel Matrană un poet sensibil și delicat, unul care-și cântă iubire oricui dorea să-l asculte. El își exprima în cuvinte simple năzuințele omenești, transpuse în imagini artistice: „Castele / O viață-ntreaga, construim castele / În graba noastră de a fi mai buni / Ne avântăm pe drumul către stele / Și ne considerăm frumoși nebuni… / Suntem ca fluviul, spumegând de ape /Nu este dig ca să ne țină piept / În urmă nu privim cine-o să scape / Iar gândul e să ținem drumul drept!”
Conștient de destinul uman, Gabriel Matrană spunea: „Și chiar de valul îți dărâma visul / Ce-a construit castele din hârtie / Nicicând nu te vei prăbuși-n abisul / Acelei stări numită apatie…/ Vei merge drept, cu pieptul către soare / Căci viața ta există doar odată / Și îți provoci norocul la-ntâmplare…/ Mereu râzând, de fiecare dată….”(Castele).
Autor printre altele, a două cărți de rondeluri și a uneia de Acrostihuri,
ION GHEORGHE, cu pseudonimul GEORGE TEI, prezintă în Antologia de față o selecție din cele mai reprezentative poeme cu formă fixă. Muzicalitate, ritm, cadență, rimă, expresivitate metaforică, toate se regăsesc în versurile lui George Tei, aglutinându-se în eufonii fără cusur.
Redăm doar un scurt exemplu, destul de sugestiv: „Rondel mioritic / Se gudură-nserarea spre ultimele sate / Și tremură cămașa pe mine ca o apă, / La stâna lor, ciobanii țin stelele sub pleoapă / Când ugerul luminii e gol pe jumătate / Și, totuși, împăcarea doar pe la colțuri sapă! / Vulcanul unor gânduri în tâmplă mi se zbate, / Se gudură-nserarea spre ultimele sate / Și tremură cămașa pe mine ca o apă / Pădurile nebune se-ntorc, la mine, toate / Și-n fiecare piatră singurătatea crapă / Iar visele trecute în vară-s încrustate. / Când printre nori apatici deschisă-i câte-o trapă / Se gudură-nserarea spre ultimele sate…”
Nu o dată, George Tei face trimiteri livrești la marea poezie universală. Poemele lui sunt adevărate bijuterii muzicale, suculente și pline de parfumuri din toate timpurile.
Personalitate distinctă în lirica actuală, poet, eseist, promotor cultural, GEORGETA RESTEMAN oferă ochiului avid de frumos, un buchet consistent de viorele și brândușe montane, flori perene presărate prin poienițele și luminișurile Apusenilor. Ea este o mare iubitoare de oameni de cultură, face mecenat cultural și-și adună sub aripile materne, odraslele boeme care găsesc un prilej de tihnă în taberele de creație din Apuseni, într-o profundă comuniune spirituală.
Iată și crezul său creștin și artistic: „Nisipul din clepsidră se scurge-ncet… pe-aripă…/ Fărâme de speranță rămân pe-un colț de suflet / Așteaptă în tăcere arzând pe-altar dorința / De-a nu pleca privirea și de-a-ntări credința / Din rău să facem bine, din lacrimă… un cântec.” (…De toamnă). Și iată ce înseamnă Poezia pentru Georgeta Resteman: „Și m-am trezit vibrând de armonia / Din suflet izvorâtă și senină, / Îmbrățișând cu doruri poezia, / Scăldată-n picuri scurși dintr-o Lumină, / Ce până nu demult a stat timidă / Și-a dogorât lăuntric, sacadat, / S-a revărsat apoi într-o grădină / Ce flori de suflet multe-a adunat. / Au fost cu rouă surfilate-n taină / De un izvor imens de apă vie, /Crescute-n munți și îmbrăcate-n haină / De fericiri… ascunse-n poezie.” (Debut).
O stare de beatitudine, un bun temei de a face bine aproapelui, pentru că, Georgeta Resteman, este încredințată că, Poetul nu poate face decât bine, și, la fel cum Sfântul Augustin spunea în celebrul adagiu: „Iubește și fă ce vrei!”, sintagma, aplicată la Poezie ar suna cam așa: „Scrie și fă ce vrei! Armoniile naturii - îmbie la visare, la colindat prin păduri și prin văi, la poezia munților și la miresmele îmbătătoare ale florilor răsărite peste tot.
Un frumos autoportret liric își face poeta în poemul „Sunt”:
„Sunt umbră și suflet născut din esența / Cuvântului lin ce se scurge din suflet / Sub lava încinsă ascund chintesența / Aceluiași gând ce mă-nvăluie-n cântec. / Stindardul ce flutur mereu printre semeni / E alb și el poartă sub falduri Lumina! / Suntem frați cu toții în toate, și-asemenea / Copacului-țară, sfințim rădăcina / Cu picuri de rouă ce lin se-nfiltrează / Spre secile-adâncuri uscate de vreme… / Lumina și Pacea mereu ne veghează / Iar “sita” în veci “grâul” bun îl va cerne…/ Din limpezi izvoare îmi iau apa vie / Și foșnetul frunzei din codru mi-e cântul / Iar soarele toamnei și mustul mă-mbie / Să dărui cu dragoste, veșnic, Pământul… / Sub raze de Lună o pânză de vise / Așterne-se tandru-n pridvorul Iubirii…/ Desfac legătura de chei, uși închise / Deschid… lăsând loc cuvenit împlinirii. / (…) / Sunt umbră și suflet născut din esența / Cuvântului lin ce se scurge din suflet / Sub lava încinsă ascund chintesența / Aceluiași gând ce mă-nvăluie-n cântec…”
COSTEL GEANÃ - înscris în Cartea de aur a poeziei cu pseudonimul BORIS IOACHIM, crede că poezia primează oricărei biografii. El se lasă pradă amintirilor și nostalgiei pentru că: „Dincolo de orice prezent sunt amintirile…./ Ele nu mint niciodată - așa cum nu mint privirile / Prin amintiri suntem legați de trecut / Cum legat e, pe veci, mormântul de lut. / Așa cum pasărea legată-i de cer / Așa cum Dumnezeu e legat de mister. / Niciodată, oricât ne vom strădui, / Unde-am greșit prima oară - nicicum nu vom ști; / Ne trecem prin lume - fuioare de fum / Pleavă în vânt, praf de pe drum. / Ne naștem purtând strămoșești stigmate /
Căci o singură inimă în piepturi ne bate. / Comune ne sunt durerea și ura / Și aceleași nimicuri ne scurmă făptura. / Idealuri urzim, idealuri ne mor - / Și moartea ne-adună, zâmbind tuturor. / Dincolo de orice prezent sunt amintirile… / Ne ard până lutul ne astupă privirile.”
O poezie a frământărilor existențiale, a întrebărilor fundamentale pe care omul și le-a pus de când e lumea. Transpuse însă poetic, ele capătă noi și subtile înțelesuri.
IOANA NINA BOTICI - sau Lola - pseudonimul cu care e cunoscută pe Internet și care i-a adus mulți prieteni virtuali.
Maria Diana Popescu, îi face un portret cât se poate de sugestiv Lolei: „Ioana Nina BOTICI. Lira acestei poete, așa cum spune Maria Diana Popescu, redactor șef la revista Agero, vibrează grațios. Strunele stilistic atinse, mergând de la imagistica sonoră până la inflexiuni ale undei filozofale, își subordonează modalități expresive, versificări abile, arabescuri răscolitoare. În fantasia tristeții, în pregnanța imaginilor făurite, în structura de adâncime a unui univers imaginar, temperamentul poetei presară valențe romanțioase, semne sincere, cu adevărat emoționante, punând în serviciul lor fibre specifice sensibilității, care revigorează filonul unui patos echilibrat. În întinderea aceluiași poem, trecerea rapidă de la un motiv la altul, ca și cum o umbră ar genera o alta, sub impactul unei subiectivități onirice, structura se prezintă ca o suită de imagini autonome. Poezia recuperează teritorii ale stilului cuminte, măsurat, întruparea poemelor s-ar datora și naufragiilor pe itinerarii ale tonurilor caracteristice literaturii timpului nostru. Sonografia mesajului amestecă, intențional confuz, reverberații efervescente, ca și cum ar dori să extragă expresia lirică din orice flux de sensibilitate, această rafinare comportând notația fulgurantă, dar și atent elaborată, care subordonează versul unei expresiei cristaline. O anumită seninătate traduce opțiunea pentru sublimarea sentimentelor,abil practicată de poetă. Urmărind transmiterea anumitor emoții, poezia Ioanei Botici (Lola) nu poate fi un numai bibelou plăcut vederii, asemănător stampelor japoneze, ea purcede de la un nucleu de trăiri reale, amplificate de inspirație și de imaginație. Dacă cititorul va face abstracție decăutările febrile ale unor limite lingvistice, va gusta cu încântare poezia Lolei. (MDP)”
N-ar mai fi nevoie de nici o prezentare. Doar o ilustrare cu câteva versuri:
Ascuns / … în spatele ochilor mei, /e pădurea / de vise cu tine… / e… / iarnă / și-n tremur de frunze / mult sărutate / de ploaie / mă tem / pentru ultimul picur / ce-n urmă-i nu / lasă povară, / nici umbră / nici vale / albastră / spre… / toamna inimii tale…”
„Poezie furată / Știu că-mi furați poezia / și-o ascundeți în sân. / La capătul zilei / o puneți pe perna de vise, / de aceea nu mă supăr, / chiar vreau să devin / noaptea și dimineața fiecăruia, / pe rând, / să mă-mbrăcați / în cuvânt / și să mă închideți în gând…”
Exprimată sintetic, poezia Ninei Botici sugerează stări și sentimente inefabile, într-o fericită alcătuire semantică în care ritmul și eufonia sunt predominante.
Distinsa scriitoare IOANA STUPARU - oferă cititorilor Antologiei un grupaj reprezentativ din poemele sale, armonioase, bine întocmite, cu multă sensibilitate și oarecare senzualitate transpusă în vers remarcabil. Iată o scurtă autoprezentare:
„Mă-nvăluie în cânt de mandolină, / Înger vibrând din corzi imaginare. / Voi sta din nou în Conul de Lumină - / Cel fără vârstă și fără hotare. / Acolo pot să-mi fac din gând altare / De-nchinăciune-n vremi ce stau să vină.” (Căsuța cu povești).
Legată organic de satul de unde a purces, Ioana Stuparu nu a pregetat să-l evoce în romanele sale, în vers, în eseuri și monografii. Iată cum îl prezintă cu ochiul nostalgic al amintirii: „Dați-mi un fluier / La frunză v-aș zice o doină din sat, / Cântată fiind cândva, într-o vară, / Compusă de-un Ion pentru-o Mărioară. / Iubire rămasă făr’ de rezultat. / Răchita doinea și ea-n ulicioară, / Și grâul în spicul abia secerat; / Sălta la fereastră boboc de mușcat’, / Răscrucea vuia în fiece seară. / Aduceți un fluier sau dați-mi un pai, / Ce chef am de-un cântec de dor și de drag! / Să zboare ca vântul acolo, pe-un plai, / Să simt cum tresaltă țărâna din prag, / Să-mi stâmpăr un foc ce mă mistuie, vai! / E mult prea departe iubitu-mi meleag!”
Și în poezia și în proza de esență religioasă Ioana Stuparu excelează, aducându-și o contribuție majoră la afirmarea ei.
IOANA DOBRE (IOANA VOICILÃ DOBRE) - oferă o selecție de versuri în care, privirea retrospectivă descoperă întâmplări și amintiri care se iluminează, pe măsură ce sunt readuse în memorie. „Rugăminte : Mai lasă-mă, / să-ți mai fiu, Doamne, / o floare înflorită-n câmp, / să mă mai legăn, / de-ncântare / sorbind din ochi al tău pământ! / Mai lasă-mă, / să gust splendoarea / ce o reverși / în zori de zi / și lasă-mă, să fiu eu, floarea / plină de vers și armonii! / Mai lasă-mă, / să cânt în soare, / minunea vieții de a fi / și darul tău / plin de culoare / și cântece de ciocârlii!”
Reconfigurarea traseului vieții, a minunii de a fi, îi conferă poetei un bun prilej de introspecție personală ceea ce o face e poetă să exclame: „Doamne, ce frumos am trăit!”: „Îmi simt amintirile / încrustate / în talpa rănită de dor / și văd cum din ele răzbate / al dorinței de viață, / izvor. / Și merg, merg mai departe / sângerând. / Lacrimile mi le înghit / și râd plângând, hohotind. / Ce frumos, Doamne, / am trăit!” (Ce frumosMajoritatea poemelor au ca subiect predilect iubirea, sub toate ale ei ipostaze.
Un alt poet antologat este Alexandru Eugen TRANDAFIR (Ion Izvor). S-a născut la data de 7 mai 1946 la Aiud, jud. Alba.
Ion Izvor își începe ciclul de poeme antologat cu un crez: Credință:
În pomul cerului / frunzele neostenite / respiră / nunți de fluturi / țin norii / sub aripi / orbi candizi / cu scânteia primară / între pleoape / sfidând întunericul… / pietrele / urcă spre ținta din cer / apele poartă petale / din stele - / priviri saturate de nuferi / cântecele / în coapsa lunii / leagănă vise… / suspendate / între vârste /oglinzile iubirilor / mirările / înfășurând nopțile / cu ochi / fără porți / florile planetei / eliberează / plajele pletoase / de furtuni magnetice…/ seninătăți albe / diminețile îngerilor / parcurgând apele / cu duhul cristalin / al fructelor sfinte”.
Cu o economie a mijloacelor de expresie, în versuri adeseori eliptice, Ion Izvor reușește să transmită emoții estetice cititorilor, prin măiestria cu care îmbină și îmbună cuvintele, rod al iscusinței matematicianului care așează geometric figurile, astfel că se iscă imagini metaforice superbe.
IULIA RALIA - cultivă o poezie modernă, eliptică, cu finaluri șocante, cu nostalgii în ton elegiac, iar un text este de inspirație folclorică. Una din poezii este tradusă în limba franceză. Mai reprezentativă: „Când scuturai melancolie: când scuturai din păr alune / și funigei din geană / ți-am cunoscut atunci mijlocul / de vară indiană / cu ochi încondeiați ca într-o / icoană bizantină / tăiam felii subțiri din fumul / izbăvitor de vină / iar pasul tău fraged ca frunz-a / întors vis în privire / o clipă coborând pleoapa - / tăcea iarna din mine”.
Amestec de sacru și profan, se serios și ludic, de poezie modernă extrasă din fibrele autenticului cântec popular, grupajul oferit de Iulia Ralia oferă o imagine vagă a personalității acesteia.
LELIA MOSSORA, descinzând din Iașul natal, este numită de George Roca; „o poetă cu har”. Și nu fără temei. Prezentă în antologiile de poezie și în blogurile rețelelor literare, dar și în revistele Asociației Române pentru Patrimoniu, Lelia Mossora, s-a remarcat încă de la început ca o voce distinctă în peisajul liricii actuale.

Ea mărturisește despre sine: „Eu nu vă caut / ca să vă dăruiesc zâmbete false /
ci doar visuri despre / ce ar putea exista / dincolo de voi. / Eu nu vă chem / decât să aflați /cum este parfumul zilelor de mai, / gustul de cireșe amare / prelins / pe buze coapte / de dor. / Eu nu vorbesc / cu vorbe despre fericire / ci / despre tristețea celui îngenuncheat / și care se ridică lângă mine. / Eu nu am decât frunze / în loc de palme / și mângâi cu răcoarea verdelui meu / fruntea voastră . / Eu nu merg pe același drum mereu / ci doar pe cărări neștiute. / Eu nu sunt femeia / pe care să o vedeți doar ca pe un bibelou / ci ca pe trup mușcat din coapsa cerului. /
Eu nu vă cer decât / să treceți prin lume / lăsând în mine gândurile / așternute în calea iubirii. / Eu nu vă cer / decât să așteptați / să se coacă vara în poala soarelui / să cadă toate fructele oprite / în somnul vostru. / Eu nu vă cer nimic / și totuși / vă cer atât cât / niciodată nu-mi veți putea dărui : / adevărul despre… eternitatea iubirii” (Adevărul despre…)
Lelia Mossora se axează în acest volum pe tematica iubirii, a așteptării, a neîmplinirii, a singurătății în doi, a neîmpărtășirii gândurilor.
LUMINIÞA SUSE, născută în București, actualmente locuind în Ottawa, Canada, publică mult în limba engleză, dar are și două volume de poezii în limba română, apărute la Editura Limes, Cluj Napoca. Cultivă o poezie de stare, modernă, uneori de frondă, ca să ascundă sensibilitatea care o macină și dorul după tot ce a trecut și nu se mai poate întoarce.
Ea este legată organic de locul nașterii, unde și-a lăsat părinții și unde amintirea hălăduie în căutarea lor: „Hemoglife. Șapte ani / în amintiri nimic nu se schimbă de când / timpul s-a dezis de tata / în Boroaia se mai taie cu ață mămăliga / ciupercile se tăvălesc în sare / pe plită încinsă / broaștele sfințesc apa din fântâna / unde am lăsat să cadă găleata / trezită de lumânare aprinsă / flacăra a licurit a stea căzând / prin negura lungă cât șapte ani-lumină / nu voi ști niciodată nu voi înțelege / ce religie i-a clocotit lui tata în sânge / sau ce îngeri i-au spălat mintea / cu miere și lapte / în luncă s-au adunat șapte cai și mușcă / din inima lui bătută în cuie de iarbă / pe umbră”.
Poet cunoscut în spațiul virtual prin rețelele literare pe care le frecventează, MAHMOUD DJAMAL născut la 4 mai 1962, în localitatea Rakka din Siria. A urmat școala primară și liceul în orașul său natal, apoi a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. Are un stil foarte original și s-a impus în lirica modernă prin numeroase scrieri în limba română. „Albe&reci: mesele sunt rotunde domnilor / mesele sunt rotunde / străzile s-au plictisit de culoarea lor / neagră /porțile încă-i mai latră pe trecători /încă-i mai latră / iar zidurile sunt atât de ocupate / de umbrele lor încât / sufletele și-au pierdut răbdarea / așteptând în trupuri și-n văzduh / în caiete / am poeme și cifre / în trup sânge și femei / azi / nu voi mai pomeni / nici de patrie / nici de Dumnezeu / nimic despre mine /azi /voi face dragoste cu Alaska doar / și mă voi spăla cu lacrimile ei / albe & reci / ridicându-mă deasupra lumii / precum un avion de război / imens / cât o inimă de câine / tu / privirea / ce mi-ai lepădat orbitele / și te-ai înălțat / deasupra oceanului / păstrează secretele noastre /nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un șarpe / în brațele stâncilor până / vei cădea-n tăcere / în ultima explozie / cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de șoimi / mama are fruntea tăcută / mama are fruntea tăcută / cu fiecare închinare / învăluie pământul cu sâmburii săi / iar cerul / coboară numaidecât / să-i ciugulească din frunte…”
Modul de adresabilitate atât de simplu și direct fac din poezia lui Mahmoud Djamal una accesibilă oricăror gusturi, plăcută, stenică.
În ultima parte a ciclului oferit autorul oferă câteva haiku-uri reușite.
MARIA DOINA LEONTE - își face o autobiografie în versuri și cultivă o poezie religioasă, cu implicații etico-morale. Are câteva încercări de psalmi moderni, un Sonet al Crucii și multe poezii în care Iubirea se adresează Divinității.
Lirica MARIANEI ROGOZ STRATULAT este una interiorizată, cu versificări în stil popular, baladesc ori de doină. Predominante sunt visele și dorul:
„Mi-s visele cărare…/Mi-s visele cărare ștearsă / când amintirile-și revarsă/ puhoi de ape, vorbe multe, / stau cerbii în poieni s-asculte / și coarnele le cresc încet / ca rămurișul de făget. / Mi-s clipele într-o uitare / de naștere și căutare / când stelele-au murit în ochi / și melcul cântă de deochi, / de mers căzut pe brusture / și pe urzici să usture. / Mi-s dorurile-ngrămădite / în vechile cântări cioplite / pe frunza neagră de cucută, / pe limba peștelui tăcută, / culcat în mare, în ocean / să-și doarmă timpul cu alean”.
Ele sunt molcome, sună bine din coadă și pot fi ușor puse pe note muzicale, folosite ca și cântece tradiționale românești.
Tânărul poet SORIN MICUÞIU - vine la rândul său cu un grupaj din versuri bine alese, prima, în stilul unei doine populare, „De-aș fi…”
Remarcabilă este poezia: „Te iubesc, suferință!Te iubesc suferință, / chiar dacă uneori / povara ta devine grea / și cad sub ea obosit / așteptând ajutor…/ Acoperă-mi umerii răniți / cu binecuvântarea ta, / și ori de câte ori mă plâng, / iartă-mi nedragostea / până mă-ntăresc / să mă pot ridica. / Străine să nu-mi fie /Chiar de nu sunt ale mele, / să alerg spre ele / binecuvântându-le! / (…) Lasă-mă să-mi sfințesc viața / din sfințenia ta - încă odată, / Și nu mă lăsa să te tai, / Crucea mea, ruptă din rai!”
MIHAELA C. CONRAT - un amestec de teluric și cosmic, de ceresc și pământesc, în care iubirea are un rol primordial. Se remarcă „Baladă pentru Hermannstadt” și multe poeme despre iarnă și colinde de Crăciun.
MIHAI CUCEREAVII - poet basarabean dar și autor de epigrame, aforisme, schițe umoristice, are și câteva volume de versuri editate.
Cultivă poezia restrânsă, din trei ori patru versuri, cu parfum de haiku, dar adaugă câte un titlu sugestiv fiecăreia.
Unele poeme sunt în stil baladesc ori de doină. Altele cultivă ironia fină și umorul amar.
Venerabilul și distinsul poet MIRCEA MICU, a făcut onoarea Antologiei cu un grupaj de poeme în care răzbate dorul de casă, de mamă, de amintirile copilăriei, reflecții despre viață și moarte, imagini evocatoare din satul de baștină. O poezie admirabilă este și Mă mai visezi: Mă mai visezi tu uneori /Când umbli ,seara, printre flori / Mamă de iarbă și de nori ? / Gutuile se sting pălind / În cripta toamnei de argint. /Tu nu mă minți dar eu te mint… / Și ce mai faci când e târziu / Și-n geamul tău liliachiu / Mă vezi venind întreg și viu ? / Deschizi dulapul care-l știu / Cu giulgi de moarte, străveziu / Și mă aștepți până târziu. / Ieși noaptea în gradină, când / De amintiri îți e urât / Mamă de iarbă și de vânt? / Cu mâțele te mai dezmierzi, /Din somnul tău să nu mă pierzi / Prin turma albilor de iezi…”
Toate poeziile lui Mircea Micu sunt sărbători ale spiritului uman și se cuvine să le tratăm ca atare.
Tânăra poetă gălățeancă MIRELA BURHUC, oferă o încântătoare selecție de versuri cu tentă spirituală. Poeta mărturisește: „Nu am decât / Nu am decât cuvintele / Când noaptea mi se destramă pe trup, / Lăsându-mi durerile să alunece / în șiraguri lungi, / Nu am decât lacrimile / Pe care le întorc de pe o parte pe alta, / Șerpii împletindu-și sărbători prin oase, / Nu am răsaduri de nunți, / Nu am, / Sunt final de baladă / Cu țărâna pusă căpătâi / Să-mi lase cuvintele vii / Chiar de e timpul pentru moarte, / Nu am decât gândul altoit / Între cer și pământ.”
Poeta folosește construcții ingenioase, care dovedesc, în pofida vârstei tinere, un condei exersat, format deja, care promite să atingă perfecțiunea.
MIRELA ȘOVA, cu o biografie foarte interesantă, autoare a 9 cărți de copii și a 6 proiecte de manuale de religie, administrator al site-ului „Lăcașuri literare” onorează Antologia cu o selecție de versuri remarcabile printre care se remarcă: „Glosă omului modern” și „Ecologică”.
MIRON MANEGA are o definiție foarte originală a poeziei: „Poezia: e ca și când / în loc să mori / ar începe deodată să ningă”.
Excelent spus și cât se poate de îndrăzneț. Interesante sunt și poemele în stil baladesc. Remarcabilă este și povestea versificată a zăpezii.
IOAN MUGUREL SASU- în căutarea armoniei - vine cu un grupaj de versuri, unele în stil clasic, altele moderne, a cărui arie tematică se învârte în jurul condiției umane, a tristeții, a singurătății, a iubirii pierdute. Dar prezintă o „Concluzie” foarte interesantă: „Concluzie: Nu am averi și nici nevoie / De bunuri și foloase / Mi-ajunge frumusețea / Venită prin simțire / Și-n minte prin gândire / Trăind în vremi în care / Doar moartea are cinstea nepătată / Privesc cu zâmbet sceptic peste zare / Și nu aștept pentru vreun gest răsplată / Nu răscolesc tăcerea firii / În căutarea armoniei / Poate sub jugul renunțării / Nu voi ajunge rob al nebuniei”.
NICOLAE STANCU este o prezență nelipsită de pe blogurile culturale, unde publică și este inițiatorul unor concursuri literare de poezie și proză și al unor cărți virtuale unde adună cele mai de seamă condeie care publică pe internet.
În Antologia de față, Nicolae Stancu vine cu o parabolă intitulată „Cerșetoarea”, cu o poveste versificată despre „Șatra” și multe poeme în care răzbate chipul mamei, dorul după mângâierile ei și după locul nașterii.
„Flori de crin” - este o foarte frumoasă poezie care merită citată integral, pentru adevărurile care răzbat din ea: „Flori de crin:Am făcut casă din pietre, aruncate de dușmani /Și din vorbele-ascuțite, vers, să zboare peste ani / Am strâns ura-n picătură, dizolvând-o în lumini, / Fără pată, fără vină, albul florilor de crini. / Am trezit nemărginirea ce plutea în minți confuze / Și-am rupt lanțuri sau cătușe, fără teamă de acuze. / Retrăind printre caiete ce-au îngălbenit prin scrin / Sentimente de iubire, de speranțe sau sublim. / Am împovărat tăcerea cu lumină de cuvinte / Și-am descoperit secretul mersului , drept înainte / Antrenând la joc cristale, diamante sau păreri / Îmbrăcând cernita toamnă cu veșmânt de primăveri”.
Despre următorul antologat, PAUL POLIDOR, Melania Cuc scrie: „Poemul,
mod de Viață: Paul POLIDOR Ca un trubadur ieșind din smalțurile înghețate peste porțelanuri de Maissen Paul Polidor uimește, este un fenomen aproape neverosimil într-o lumeprimejduită de vanitatea și ipocrizia cotidiană a omenirii. (…)Nimic desuet, nimic triumfal, nici o notă falsă în concertul acesta regal, pe care Paul Polidor îl dirijează cu bucuria ucenicului lutier dar mai ales, cu acuratețea și harul maestrului ce nu se îndoiește nici o clipă de menirea pentru
care a fost trimis să-i facă umbră țărânii, ca norul pe cer. Bine ai venit la AGERO, Paul Polidor!Melania Cuc, redactor Agero”.
Și într-adevăr, palmaresul acestui tânăr poet este impresionant: „*Autor a 10 volume de versuri, eseuri și interferențe culturale. *Vicepreședinte al Ligii Scriitorilor Români, filiala București. *Antologator și editor a 50 de volume din colecția “Paul Polidor. Antologie de interferențe culturale”. *Traducător…”
Un univers în care pătrunzi, fascinat de priveliștile care ți se oferă, de gândurile care sunt și ale tale, de sunetele nemaiauzite care-ți farmecă auzul: „Sunt pescărușul nins… / Sunt pescărușul nins al stâncilor de sipet / Mă doare nemișcarea, nu calul alb, agrest, / În mine se lovesc însingurări de clipe / Cu clipe de țărm și mare în requiem celest. / Refluxul nou zvonește plecarea unui nor / Necapătul acesta nu-l pot cuprinde eu / Sunt ochiul unduirii în fiecare zbor / Neînțeles de valul adormitor și greu…”
Medicul PETRU BLAJ - cu o activitate publicistică impresionantă, aduce ofrandă un buchet de poeme în stil clasic, după toate regulile prozodiei, cu o arie tematică foarte generoasă. Se remarcă: „Rozariu de chihlimbar / Sărutul tău înmiresmat de zei / Cu flori de liliac și flori de tei / E pentru mine mir de nard curat / Din vas de alabastru revărsat. / Surâsul tău, izvoare de fiori / Scăldat în soare de mai multe ori / E ca un stol de rouă ce s-a pus / Pe câmpul vieții noastre spre apus. / Îmbrățișarea ta cu iz de foc / Ce-mi ține respirația pe loc / E pentru mine leac de înnoptat / Când clopotele lumii nu mai bat. / Chiar ochii tăi, mărgele din șirag / Găsesc în ochii mei același drag / Și-același dor ce-n mână ți-l aduc / Cu flori de liliac, de tei, de nuc.”
Părinte stavrofor, om de cultură, redactor șef pentru trei reviste creștine, RADU BOTIȘ, oferă cititorilor o selecție de versuri spirituale, în care invită la meditație, la împăcare, la iertare, la căință. Primul poem se referă la Parusie, la timpurile apocaliptice. Iar celelalte au ca subiect rugăciunea, meditația la adăpostul mănăstirii, al bisericii, dar și fapta caritabilă săvârșită în lume, când îți apare semenul în nevoință în cale și când, după parabolele biblice, trebuie să te oprești și să-i dai ajutor. „Meditând: De acolo, din fericirea / necuprinsului Tău / Iradiază tainic și plin de mister, / Ecou de împlinire, fior de înalt / Către noi dor tainic de cer. / Cred și voiesc, neîncetat năzuiesc / Liniștea Ta pătrunzându-mi ființa, / Totul aici efemer, prea lumesc / Prin Tine însă meditând biruința / Slab uneori, povară a păcatelor ce m-apasă / Nu e firesc, totuși dorind prin iertare / Gândul de bine, harul în mine Tu varsă / Precum cea mai sfântă salvare. / Doamne exiști, viez prin prețul iubirii, / Speri, eu doresc să primesc izbăvirea, / Dragoste ceri; caut ca simbol al firii / Să înnobileze întreagă-mi simțirea. / Rămâi ca licăr al veșnicei speranțe / Tu doar unică șansă - necuprins Dumnezeu, / Deși până la Tine par infinite distanțe, / Ești foarte aproape, ești aicea mereu.”
Poeziile religioase ale pr. Radu Botiș sunt foarte frumoase, bine alcătuite, au melodicitate, ritm, rimă, și sunt adevărate pilde în versuri despre cum trebuie să se desfășoare viața de creștin. În afară de toate acestea ele sunt invitații la contemplare, la meditație asupra rosturilor pământești și asupra aspirațiilor spre celest, conferindu-ți o stare de binefacere spirituală, așa cum, numai după spovedanie te poți afla, cu sufletul ușurat și liber, în comuniune cu sfinții și îngerii, sub protecția binefăcătoare a Preacuratei Fecioare Maria.
LLELU NICOLAE VALAREANU pre numele său - Silviu Someșanu, născut în Vălari-Gorj, care a avut fericita inspirație de a-și prea cinsti locul nașterii, preluându-i numele, sosește în Antologie cu un grupaj reprezentativ de versuri de dragoste cu inserții nostalgice într-un timp ideal al iubirii: „Aștept să plece mașinile epocii / apoi să încalec caii gândului / până la casa cu perdele de argint / unde mă voi putea sfârși-n cochilia somnului / plin de bunăvoință și parfum”. (Portretul unei dame de companie).
Este o poezie telurică, cu inflexiuni carnale, cu o căutare a frumuseții estetice dar și cea lăuntrică, dincolo de perfecta aparență a formelor. Ochiul poetului-pictor imortalizează clipa de grație când armonia culorii se îmbină cu armonia naturală a modelului: „am degetele înghețate în plină vară / iar ochii alunecă pe corpul femeii / să prindă încet esența unei dame de companie / să-i prindă poezia din mișcarea buzelor / așa cum îmblânzești o sălbăticiune în timp / și te bucuri ca un copil / căruia i s-a ridicat zmeul la cer” (Portretul unei dame de companie).
Atingerea himerei e tot atât de imposibilă cât și cea a idealului. Și totuși, poetul visează să strângă în brațe himera, fără să se prefacă în stană de piatră: „Împreună: Tu ai sufletul pietrei, aidoma / fulgerului căzut peste copaci, te ascunzi / sub umbra stâncilor, învolburate apele / obișnuite cu tine sapă mai departe. Florile / ar vrea să-ți spele-n mirosuri lacrima / iar vânturile-ți rotunjesc colțurile / și pornirea vrăjmașe. / Lemnul crucii, piatra dăltuită / de mâna încărcată cu har, / cerul invadat de păsări / și de cutezanțele noi ale zborului / toate mă alungă în zbucium / să-mi închidă suferințele tale / în meditația de taină a smereniei. / Sigur suntem împreună, de teamă / și somnul ne cuprinde odată / să nu părăsești drumul în mers, / să te prefaci în cruce de piatră”.
O poezie interesantă, modernă, frumoasă, cu toate ingredientele estetismului și ale stilisticii, o voce distinctă în lirica de azi.
VALENTIN VÃRAN, născut la 05.11.1961 pe valea Bistrei în localitatea Oțelu-Roșu, Caraș-Severin, a descoperit scrisul ca pe o refulare în momentul când a conștientizat forța eliberatoare a cuvântului. De atunci, sub pseudonimul „valysan”, publică versuri pe siteuri literare, se spune în prezentarea însoțitoare. În grupajul ales, Valentin Văran dorește, nici mai mult nici mai puțin decât să ia Infinitul la pas, ceea ce nu e lucru de mirare pentru un poet, obișnuit să cutreiere prin constelații: „voi lua totuși la pas tot infinitul / să sap după al nemuririi nimb / fără să știu ce caut în fond / însă odată ce-am pornit pustia cale / nu-mi spune nimeni unde e sfârșitul / și nu-mi rămâne decât să mă plimb / prin mine însumi vagabond / dar știu acum „de unde sunt” și „cine” / și-am învățat că drumu-i inutil / nu are rost să trec de pragul porții / să mă închin la un altar / păgân / răspunsurile toate zac în mine / calea cea dreaptă e să fi umil / și bucuros primesc pedeapsa sorții / în mine însumi să rămân…”(Pribeag prin mine însumi).
Melancolic, meditativ, poetul preferă tăcerea și gândul unui vacarm inutil care-l obosește: „mai liber sunt acuma în tristețe / sub cerul, pe oceanul meu din gând / iubesc tăcerii cele doua fețe / pe care mi le-arată rând pe rând / rechem tăcerea și tristețea în oglindă / le ademenesc să mă privească / și rădăcini în mine liniștea să prindă / iar rodul ei sălbatic - mă hrănească…” (În derivă).
Tânăra poetă TATIANA SCURTU, născută în Călărași, Republica Moldova, propune o poezie caldă, liniștită, melancolică, plină de iubire filială, în dulce ecoul de romanță, iar Scrisoarea dedicată mamei dovedește filiația iubitului poet Grigore Vieru: „Scrisoare mamei: Mamă, tu mi-ai dat cuvântul, / Eu, în noapte, izbăvindu-l, / Îl fac cergă-ntr-o scrisoare, / O scrisoare cu alean, / Pentru-ați pune-o la picioare. / Să-ți fiu vers de doină seara, / Să mă-nchin precum și ceara / Cade și e-n căutare, / Ceara-i singură și rece, / Cine-i este mamă, oare? / Sfântă, tu, mi-ai dat lumină, / Iarba crește și suspină, / Ploaia se scufundă-n mare, / Ploaia-și caută-nceputul, / Căci pe lume mamă n-are”. Același joc al esențelor, al înțelesurilor firești, rostite în cuvinte cât se poate de simple, dar având menirea de a transmite emoții puternice.
VASILE ZETU, născut la 17 ianuarie 1949, Dersca, județul Botoșani; cu o activitate publicistică și editorială bogată, oferă Antologiei o selecție de versuri remarcabile, cu un belșug metaforic și simbolistic demn de marii poeți contemporani: „Clepsidra cu lacrimi / Iată cum: într-o doară / Ostatic în mijlocul miezului unei sintagme / Aproape perfecte privind destrămarea / Miresmei în aer, pe când se colindă / Staminele clipei de către logodnici de pulberi / Și elfii luminii / Îmbie în har trupul strâmt al tăcerii / Cuvântul rostindu-l - / Iar tu prin nimic tulburând echilibrul / Clepsidrei cu lacrimi, să treci în urmare / Ca într-un repaos armonic pus capăt la capăt / De jur-împrejurul planetei cu iarba / Gândind infinitul”.
Poemele lui Vasile Zetu sunt toate remarcabile și constituie o sărbătoare a spiritului uman. Ar fi aproape imposibil să le cităm pe toate, dar merită o analiză temeinică, aparte. Locul lui în antologie nu poate fi decât onorant pentru ceilalți autori și pentru orice iubitor de poezie. „Poemul ca o feciorie / Tu crezi că se pot defrișa cu / sintagme de aur / Feudele fără contur / Ale melancoliei /Și treci prin hățișuri minate prudent / Cu iluzii, ca printr-o / Iubire cu toate perdelele / Trase - / (Privirile tale subțiri înrămează polenuri / Pe câmpul armonic) - / Tu ronțăi realul cu dinții mei cruzi / Și-ți închipui / Poemul ca o / Feciorie / Dar flacăra eu o înconjur, eu mușc / Șerpii aprigi ai umbrei / Iar câinele alpha / Pe mine mă latră”.
Gălățeanca VIOLETA ANDREI, autoare a unui volum de poezii intitulat „De-a vis-ascunselea” - cultivă o poezie-pastel în stil clasic, dar nu se ferește și de poezia modernă, căreia îi împrumută din vibrația inimii sale sensibile și delicate.
Ea spune: „Sunt peregrin prin vise infertile, / Din casa liniștii gonit, mereu.”
Și cum altfel, pentru că poetul este un veșnic bântuit de neliniștea creației.
Făuritor de iluzii și alergând el însuși după Himeră, poetul nu face altceva decât: „Mă tot strecor, cum pot, printre iluzii / Le dau culoarea purei dimineți- / Un fel de hrană verde, precum duzii / Sortiți să dea vigoare altei vieți”.(Există).
Poeta a descoperit limbajul florilor într-un sublim joc de anotimpuri. De atunci îl descifrează și-l cultivă pentru noi, pentru a ne oferi parfumul îmbătător al petalelor și staminelor care nu pot aduce decât o stare binefăcătoare iubitorului de frumos.
VIOLETTA PETRE - se consideră privilegiată că a descoperit arta scrisului încă de timpuriu: „norocul meu a fost că am început să scriu …/ acolo, în universul meu și numai al meu nu mă putea atinge / nimeni. Părinții nu s-au ocupat de mine…” - mărturisește ea în prezentarea pe care și-o face drept preambul al versurilor antologate.
Violetta Petre cultivă o poezie cu rimă, în care dorul și dragostea au de spus ultimul cuvânt. „Mă pierd de doruri și-armonii / De curcubeie strălucind în soare / Se-aștern atâtea nopți târzii /Peste ninsori …și ce mă doare !”(Mă pierd).
Autoarea încearcă să definească…dorul, ceea ce este aproape imposibil: „În care sensuri din astral se contopesc / Și orizonturi se deschid și-nchid / Suport insuportabil și firesc / Când intim depărtări mi se deschid…/ E dorul lacrimă de ploi… și doare / Și totuși nu-mi doresc să am alt / chin / Decât dorul de tine și de mare / În care mă înec în Iad și în Divin…”(Ce este dorul?).
Un univers liric încărcat de iubire, de amintiri, de pasteluri sensibile și suave care nu pun întrebări existențiale ci îți cer doar să le guști, să te trăiești cu măsură și cumpătare, cu atât mai mult, cu cât sunt trecătoare.
VIOREL MUHA își face un autoportret liric de toată frumusețea:
„Când înflorit-au cireșii am intrat în această lume în apusul unei zile de primăvară, întoarsă către soare, într-un loc unde muntele încă mai păstrează sărutul alb al iernii, cu cerul.La poale de munte și-ncojurat de ziduri, Brașovul, oraș cu vechi turnuri și bastioane, mi-a fost raiul copilăriei, oraș pe ale cărui ziduri vechi cățărat, am ascultat voci din trecut, care mi-au șoptit că sunt în orașul în care apusul cu răsăritul s-au întâlnit.”
Prestația sa cuprinde poeme în vers liber, care gravitează în jurul iubirii, al cunoașterii de sine, al anotimpurilor care se succed generând stări pe măsură: „amintirile nu se sinucid / piatra privită prin semne, îmi spune / pietruită-n drumul vieții, ea-mi cere / pașii să-i număr dinspre început / tâmpla-mi cuprinde durerea / amintirea ochilor tăi plânge / acolo păstrată de timp / nimic nu este ostenit, nici măcar / când eu nu mai exist, dincolo / de-o poartă / văd colțul străzii dărâmat / o urmă de ceață trecea ultima dată / când te-am mai zărit / încăperea se certa cu umbre de colț / cu raze de soare când ochii tăi i-am privit / cornul lunii a fost din început doar iubire / unul acolo unde tu răsăreai / aplecat deasupra lumii soarele mă doare / amintirile scrise pe frunze de toamnă / se întorc de unde au venit / aștept acum pe-o piatră din vârf de munte / din noapte să apari cu-n nou răsărit”
Viorela CODREANU TIRON, născută în Bârlad, jud.Vaslui, autoare a mai multor volume de versuri, oferă Antologiei un mănunchi de poeme în vers liber, cu frământări existențiale, stări tulburi propice creației, nostalgii și gânduri năvalnice, între care se remarcă poezia: Cui îi pasă ? / Cui îi pasă de îngândurarea / și tristețea stelelor ce coboară în mine? / Cui îi pasă de sălciile ce mă plâng, / de râul ce se aruncă în lac, / unde plutește umbra mea / mână în mână cu imaginea ei în apă? / Cui îi pasă de cerul fierbinte / cu șuvițe cărunte / rămas de la norii ce nu mai suportă albastrul? / Atâtea întrebări îmi rămân …/ la care universul răspunde / mereu cu marea lui muțenie!”
Viorela Codreanu Tiron - încearcă și un autoportret liric pe care-l prezintă unui virtual interlocutor care ar întreba-o cine este: „Mă întrebi cine sunt? Sunt labirintul strigătului zidit / la hotarul iluzoriu al plânsului. / Sunt piatra presată în munte / și fulgerul ce spintecă / muntele în două. / Sunt parfumul crud al zăpezii / ce caută fulgul cu formă perfectă. / Sunt vântul ce-ți soarbe tristețile / cioplindu-ți briza pe față! / Sunt viitorul-prezent / din zvonul luminii / ce-ți împlinesc dimineața / de vrei!”
Cei 55 de poeți antologați în Pagini alese sub coordonarea și îngrijirea atentă a Valentinei Becart oferă cititorilor o sumă de semnificații majore asupra rolului poeziei în viața actuală. Deși de facturi diferite, cu opere remarcabile ori doar începători, autorii antologați se bucură de același respect și considerație și pentru toți, prezența în această frumoasă Antologie poate reprezenta un nou început, o șansă și un imbold creator pentru alcătuirea volumelor proprii, chiar dacă timpurile nu sunt prielnice acestor demersuri culturale. Curajul și abnegația coordonatorilor volumului rămâne un exemplu major că, în pofida tuturor neajunsurilor materiale, spiritul triumfă.

4 martie 2010

Sursa:Revista Slova Creștină
http://slova-crestina.ro/cezarina-adamescuintalniri-romantice-intr-o-oaza-de-poezie_2010_03_05/