Dau în greață de cînd tot scriu rapoarte despre activitatea parlamentarilor sau consilierilor locali. Uneori mă gîndesc să iau raportul de anul trecut sau de acum doi ani, să schimb data și să-l public așa. Pentru că oricum n-ar observa nimeni. Adică sînt aceleași date.
Scurt exercițiu de imaginație. Impropriu spus imaginație, pentru că, în sistemul democratic ce există în capul meu ar fi un lucru firesc. Fiecare dintre noi muncește și e plătit. Mai mult sau mai puțin, astea sînt condițiile.
Să presupunem că domnul candidat la funcția de deputat sau senator e și el un fel de angajat. În campania electorală își trimite CV-urile pe unde apucă. Pe la toți angajatorii, în acest caz românii. Să presupunem că ziua de vot e ziua în care are loc interviul. Cei care nu se prezintă la vot nu sînt interesați de oferta celui care își caută loc de muncă. Cei care votează pe altcineva preferă un alt angajat. Să presupunem că domnul deputat sau senator a convins și a fost angajat. Patronul: fiecare dintre noi. Conform competențelor noului angajat, eu, angajatorul, sînt generos: Pentru început, un salar bunicel. Ca să nu-l jignesc și să-l pun în aceeași troacă cu salariații, nu voi mai folosi termenul de salar ci de indemnizație. Dacă e detașat, îi plătesc chiria. Ca un angajator bun ce sînt, pot închide un ochi dacă stă la un hotel de patru stele. Deh, dacă vreau performanță, trebuie să asigur cele mai bune condiții. Și cum angajatul nu gîndește coerent pe stomacul gol, îi dau și diurnă. Dacă îl apucă dorul de nevastă, de copii, de bunici, de cîine, de pisică, îi plătesc și deplasarea în teritoriu. Mai închid un ochi cînd îi plătesc telefonul de serviciu și deplasarea în străinătate, tot în interes de serviciu. Cine știe, poate eu, angajatorul, atrag niște investitori străini. Încep să strîmb din nas cînd trebuie să-i plătesc și biroul din teritoriu, dar și salarul rudelor sau oamenilor care l-au ajutat, dar tac. Îmi zic totuși că poate nu mă pricep eu la afaceri și el știe mai bine.
Salarul, pardon, indemnizația unui domn deputat ajunge, în medie, la 40 de milioane de lei vechi pe lună, iar a unui domn senator la vreo 50 de milioane. Nu vorbesc de celelate cheltuieli. Ca angajator, îi arăt că sînt băiat de treabă, îi asigur și pensie. Prin lege.
Personal, sînt angajat la privat. Pe cartea de muncâ sînt încadrat cu salarul minim pe economie pentru cei cu studii superioare. Nu am primit nici o diurnă, nici măcar o primă cît am stat zile întregi pe poduri la inundații, sau la ședințe nesfîrșite de partid cînd erau alegeri. Dar mă consolez și-mi zic că o duc bine dacă din salarul meu îmi permit să angajez un deputat sau un senator care să lucreze pentru mine. Nu am afaceri conexe. Poate doar mai fac o lucrare de licență pentru studenți sau mai scriu la calculator niște lucrări științifice. Plătesc contribuția la CAS, la șomaj, la pensii. Dar îmi permit să asigur domnului deputat sau senator o pensie care să îi permită să moară liniștit.
După cum am mai spus dau în greață de cînd tot scriu rapoarte de activitate ale parlamentarilor sau consilierilor. Să presupunem că a fi deputat sau senator ar fi o meserie trecută pe cartea de muncă. Eu, dacă lucrez, la privat, în momentul în care am trei absențe nemotivate de la servici risc, conform Codului Muncii, să mi se desfacă contractul de muncă. Dacă îmi fac treaba aiurea, pot fi sancționat cu avertisment verbal, avertisment scris, reducerea salarului cu 10%, 25% și așa mai departe. Angajatul meu, domnul deputat sau domnul senator, ce riscă? Știu tineri absolvenți excepționali sau oameni cu experiență în diferite domenii, care, pentru 40 sau 50 de milioane, ar munci de ar intra în pămînt. Din păcate e vina mea. Sînt un angajator prost și asta mă aduce în pragul falimentului. Bun. Mă ridic eu la un moment dat. Îmi spun că m-am deșteptat și că data viitoare cînd voi mai face angajări, mi-am învățat lecția. Nu. Dacă vreau să-l dau afară, domnul angajat, deputat sau senator, îmi bate la ușă și mă acuză de evaziune fiscală. Știi tu, îmi face cu ochiul, pentru lucrarea aia de licență pentru care ai luat un milion.
Mă uit pe spatele cărții mele de identitate și văd o grămadă de abțibilduri cu ștampile Votat. Data viitoare cînd mai merg la vot aș vrea să-mi lipească pe spatele cărții de identitate un abțibild cu Pokemon. Măcar să uit că, pentru o clipă, am crezut că eu, angajatorul, contez.