N-am habar pe bune dacă există vreun agent literar în România. Nu dintre cei care aduc autorii străini spre edituri, care le negociază contractele – asemenea mijlocitori de importuri știu că sînt. Mă refer la aceia care ar trebui să se ocupe de publicarea autorilor autohtoni, ca să se delecteze, pe lîngă americani, francezi și alți crunți imperialiști, și patagonezii, și mongolii, și burundezii cu producțiile noastre literare. Or, dacă există, sînt de-o invizibilitate deplină. Înmuiată în glumă, asta-i realitatea: stăm catastrofal cu exporturile metodice. În acest text iau în calcul strict proza. Și nu sub aspect valoric, ci ca produs de piață, vandabil în varii proporții.
Ca să rămîn legat de terminologia economică, în exporturile literare nu avem o piață realmente liberă, unde să nu conteze apartenența sau neapartenența la o grupare literară și interferențele politice, nu în ultimul rînd. Și despre ce piață liberă putem să discutăm, dacă nu avem intermediari între autori și editurile străine, adică agenții literari? Editurile românești se ocupă și mai mult nu se ocupă de publicarea în exterior a scriitorilor, chiar dacă ar putea să cîștige un comision ce le-ar acoperi costurile autohtone de producție cu volumul scriitorului vîndut. Și, în principal, de fapt, nu e treaba lor.
În tentativa de a-mi căuta un agent literat, ajutat de nenea Google, am citit jelaniile unora, întristați de situația despre care scriu. Și jelaniile – redactate și cu ani destui în urmă – au rămas jelanii, fără finalitate, îngropate în cotloanele internetului. Fiecare autor merge pe barba lui, dacă nu orbește pe mîna editurii care l-a editat aici, ale cărei interese nu converg totdeauna cu ale lui, se străduiește să publice unde poate în străinătate și se bucură umil dacă reușește oriunde, ceea ce este un amatorism cu potențial păgubos. Și de imagine, și financiar. Dacă scriitorul n-are acces la o serioasă bancă de date cu editurile dintr-o anumită țară, ca să cunoască specificul și influența lor, tarifele practicate, fie și dacă are romanul tradus, o să știe unde și cum să se adreseze cu șanse de reușită? Și dacă i se acceptă textul, o să reușească să nu-și prindă urechile în hățișurile contractului pe care va trebui să-l semneze? Nu pun la socoteală că-și pierde și timpul. Agentul literar însă, al cărui cîștig depinde de comisionul convenit cu scriitorul, are interesul omenesc să cîștige cît mai mult și cît mai repede și să-și cultive reciproc avantajos relațiile, atît cu scriitorii, cît și cu editurile străine, să le împingă spre prietenie, fiindcă trăiește de pe urma lor.
Despre o veritabilă promovare a literaturii române în lume, în absența agenților literari, e cam la fel ca a vorbi cu suficiență de pornirea la un maraton într-un picior, și ăla betegit de reumatism. Neputîndu-se asigura traiul scriitorilor de pe piața de carte internă, exporturile, prin intermediul agenților, sînt șansa mult visată, nedepinzînd de vînzoleala pe la dosul politicienilor pentru subvenții. Și realistă. Oricum, scriitorii sînt învățați cu traiul modest.
Este extraordinar că anumite instituții subvenționate de Statul român, adică din buzunarele noastre, la urma urmei, încearcă să formeze traducători. Dar nu este suficient, nici maximum de eficient – fără agenți literari, veriga nu este închisă. Deși este o ocupație liberală, în stadiul incipient, în care ne aflăm acum, intervenția Institutului Cultural Român și a Uniunii Scriitorilor ar fi binevenită. Cum? Consiliindu-i, de exemplu, pe literații doritori să-și scoată autorizații de persoane fizice autorizate măcar (P.F.), nu e nevoie de înființarea unor SRL-uri, care sînt mai costisitoare, cu contabili plătiți și alte cele, ca să poată încheia legal contractele de intermediere. Ce ar mai trebui? Să li se asigure doritorilor, selectați pe criterii care se pot schița, numai dorință să fie, că nu e imposibil, un fel de bursă care să le permită să înceapă să se ocupe numai cu stabilirea contactelor în interior și în exterior, să lase orice altă ocupație de-o parte, pentru formarea portofoliilor de scriitori și edituri. Moare cineva dacă i se alocă unui asemenea om 200-300 de euro pe lună, pe o perioadă fixă, asistență juridică și acces gratuit la Internet, dacă respectivul n-are acasă? Că de altceva nu mai are nevoie, abilitățile comunicaționale și flerul fiind subînțelese. Eventual, banii investiți se pot recupera în timp, dacă treaba începe să aducă profit. Mă gîndesc la ceva asemănător incubatoarelor de afaceri din industrie. Nu-i exclus să se poată accesa și fonduri europene pentru acest scop. Chiar deloc.
Am formulat o soluție punctuală pentru promovarea literaturii române actuale în lume și profitabilă pecuniar pentru creatori. Ieftină și cu beneficii imense în timp. O să intereseze pe cineva? Sau rămînem la gargara că nu ne bagă mai nimeni în seamă. Dar cine deschide ușa cuiva care nu știe să bată la ea?

Text publicat și în Observator Cultural