Expresionismul șaizecist era unul grav, înfiorat de grandoare, încleștat de misterul sumbru al unui cosmos asumat. Tînărul (încă) Daniel Dăian ne propune un expresionism în formulă derizorie, intrat în criză, voindu-se un “de-constructor” al acestuia. Postura d-sale e cea a unui macho care se ia de gît cu vizionarismul prestabilit, gata a-l sfîrteca, a-l călca în picioare. O primă țintă: Dumnezeu. Are loc o descensiune a Creatorului în creație, una dură, violentînd solemnitatea sacerdotală ca și orice figurare a onorabilelor simțăminte. Imaginea Sa evanghelică e scurtcircuitată. Poetul se silește a-L tîrî într-o umanizare nu doar prozaică, “democratizată” (“cristosul meu a învățat să iubească mersul cu autobuzul/ în fiecare dimineață/ după ora cinci”), ci și decăzută, desfigurată de mînie, sexualizată: “dumnezeului meu i s-a oferit dreptul la umanitate/ aici a învățat să-și dăruiască furia/ tuturor posesorilor de mîini și încăperi/ dezbrăcate în pielea goală/ aici a regulat prima femeie din lume/ și ea l-a iubit nebunește pentru asta/ apoi i-a născut o zi corectă/ suficientă pentru a-i asigura echilibrul de a patrula/ prin oameni”. E un demiurg bahic și luxurios, rasputinian, căruia îi e foame de viol și de crîșme, care iubește fumatul în locurile interzise, sexul în grup, dansul din buric pe care l-a îndrăgit după cel dintîi pahar de votcă. Să fie o revoltă împotriva Tatălui castrator sau (și) o revoltă a eului față de sine însuși? Întrucît cinismul poetului față de propria-i condiție e la fel de ofensiv. Un cinism fără nicio fărîmă de indulgență, scandalos: “sinceritatea naște monștri/ din simplul motiv al lipsei de interes/ pentru o individualitate complet deșirată/ înaintea sensurilor” sau: “grămezi de nisip și apă sărată mă îndeamnă să alung/ toate adîncimile de serie/ în frînturile de cuvinte despre absolut nimeni”. Alungată din sine, ființa se exprimă prin crispări, contorsionări, spasme aidoma unui acrobat al Neantului: “sînt locul în care timpul și-a tăiat beregata/ mîngîierile mele nu au nici formă/ nici înțeles/ între ele/ doar absențele au gurile cusute”. Ca și : “veșnica durere de băut/ în care pierdem mințile tuturor”. Ca și: ne incendiem viețile/ printre rîndurile scăpate de sub control/ ca niște războaie cu venele abandonate”. Departe de a fi o stare admisă cu calm, damnarea e aici o demonie agitată, o frămîntare continuă, o zbatere bezmetică precum a unui ins într-o celulă, izbindu-se spasmodic de zidurile ei: “dus pe gînduri rostesc cuvinte oribile/ chiar de la începutul cel mai stupid al lumii/ mă prăvălesc dintr-o temniță în alta a sîngelui/ sorb cu nesaț șuvoaiele de evadări/ pînă la starea cea dintîi/ cînd mă privesc cu atenție înăuntru/ dar nu văd nimic/ doar niște ziduri fericite”. Modul de comunicare îl alcătuiesc zgomotele și mai cu seamă țipetele: “urletele caraghioase ale unui afiș alb/ despre absolut nimic”. În acest context erosul marchează distanța, nu apropierea. E un ritual al disocierii sadice, conținînd notificarea detaliilor stabilite de un subiect care își arogă o autoritate blasfemic-sacrală: “am comportament de mascul și dumnezeu în corpul tău (…) ți-am desenat zilele/ urmărindu-se prin carne ca niște marionete/ care și-au ucis nebunia într-un răspuns nesigur/ apoi am cultivat cele mai frumoase nepotriviri/ dintr-un ochi de sticlă/ în timp ce tu fumai tacticoasă/ din capătul îndepărtat al lumii/ cu zîmbetul tolănit în mintea mea/ ca un paradox/ rătăceam unul în pielea celuilalt”. De unde rezultă o foarte posibilă rădăcină a acestei cruzimi permanent ațîțate, a acestei rebeliuni fără frîu, neocolind tangențele cu patologicul și anume paradarea erotică. N-au existat oare bărbați care, spre a-și impresiona iubita, au săvîrșit crime? Următoarea confesiune e relevantă: “pentru că eu așa văd omul/ care nu își mai poate stăpîni mătăniile/ care nu mai poate convinge prin tandrețe”. Astfel că întreaga această magmă delirant neagră, care alcătuiește materia volumului ar putea fi interpretată ca o declarație de iubire. De un romantism tratat cu acizii negației, maculat cu rîvnă în epoca noastră deschisă excentricităților, căreia i se pot stabili totuși modele vechi, inalienabile (aici, Demonul lermontovian). Putem reține și cîteva insule de suprarealism de-o puritate formală compensînd impuritatea emoțională, obișnuită a tîrî după sine expresia cum o pradă: “aerul încîlcit printre dinți/ era mai înalt decît un ultimatum în linie dreaptă/ printr-un cuvînt de femeie tînără”. Ori: “domnișoara în care s-au construit parcări/ și note fixe/ în punctul cel mai incorect al unei aprecieri/ avea douăzeci și unu de respirații pe minut/ ca un tren cu vagoane proaspăt ridicate”. În felul acesta poetul încheie cu discreție haina unei poetici aparent nihiliste.

Gheorghe Grigurcu

Daniel Dăian: jumătatea dumnezeului femeie, Ed. Vremea, 2013, 80 p.