Probabil, dacă citeam despre Adrian George Sahlean înainte de a vorbi cu Adrian, aș fi trăit cele mai intimidante cinsprezece minute din viața mea. Adrian, cunoscut pentru traducerile din Eminescu în engleză, este membru al Uniunii Scriitorilor și al Asociației Scriitorilor și Ziariștilor Medici din România, iar în America, al Societății de Psihanaliză Modernă, Asociației Traducătorilor Literari din America și Asociației Antrenorilor Profesioniști de Tenis.
N-am făcut-o și am reușit să am o conversație normală, cu un om fascinant, despre poezie. Asta acum câteva luni bune.
Între timp Adrian George Sahlean și-a lansat la București, în prezența unor nume cunoscute, cartea „Migălosul Cronofag-traducându-l pe Eminescu”
Despre traducerile sale, Maurice Edwards, scriitor, fostul director artistic al Filarmonicii din Brooklyn spunea: ,,deși Eminescu, ca mai toți Romanticii a rezistat traducerilor, tu ai făcut ceea ce părea imposibil: ne-ai dăruit esența eminesciană în traduceri remarcabile,,
Terrence Montogmery, directorul producției „The Evening Star”.Broadway, menționa că traducerile tale din Eminescu sunt un dar pentru vorbitorii de limba engleză; muzică încă neauzită de urechile americanilor.
Nina Cassian scria că traducerea Luceafărului în varianta Sahlean este un adevărat eveniment cultural, iar scriitorul Dumitru Radu Popa spunea că ai câștigat un pariu, mai întâi cu tine însuți apoi cu aceia care insistau că Eminescu este intraductibil.

NIG: Adrian, consider că ești un om despre care ar trebui să se vorbească. Am fost tentată să spicuiesc aici pasaje din biografia ta. Apoi m-am gândit să te las pe tine s-o faci; în afara traducerilor eminesciene care te-au făcut cunoscut, tu ești un om cu vieți paralele.
Așa că eu o să „întreb un cuvânt”, și tu o să-mi răspunzi o mie:
Spune-mi despre Global Arts?

AGS- Am fondat organizația în 2004, cu scopul de a-l promova pe Eminescu în rândul publicului american și de a facilita schimbul cultural și educativ dintre România și SUA. De-a lungul anilor am organizat cu Global Arts în zona Bostonului (pentru publicul român) spectacole de teatru sau poezie, de muzică clasică, jazz, pop și folk, cu artiști aflați în turnee în SUA. Am inițiat o serie de prezentări de filme romanești (inițiativă continuată și azi de Asociația Studenților de la MIT), discuții cu regizori români, chiar și un mini-festival de film la Harvard, acum câțiva ani. Este prea lungă seria artiștilor de mare renume care au trecut ‚pe la mine pe-acasa’ ca să amintesc aici. Desigur, am avut și prezentări / recitaluri cu traducerile mele, pentru promovarea lui Eminescu, în peste 15 orașe americane și canadiene. Printre cele mai importante aș include cele de la Smithsonian Institute în Washington DC, Centrul de Cercetări Est-Europene din California, universitățile de la Harvard, New York, și Phoenix. Organizația mea a primit statutul non-profit în anul 2005, ca recunoaștere directă a acestor activități.

NIG-Luceafărul pe Broadway.

AGS – A fost de fapt o surpriză când s-a întâmplat, în 2005, și o să-ți spun de ce.
Deși traducerile mele avuseseră deja câteva ecouri în lumea anglofonă, măgulitoare pentru mine – de ex. americanul William Toutant scrisese o piesă pentru bariton și pian, inspirat de textul „Glossei”; compozitorul Dino Ghezzo (de origine română), o piesă multimedia pe libretul englezesc al „Luceafărului” și altele – pentru promovarea internațională a lui Eminescu efectul era nesemnificativ.
În România se pornise deja absurda campanie anti-eminesciană din presă (care s-a diminuat abia în deceniul nostru); propunerile mele la Ministerul Culturii, Ministerul de Externe și Președenție fuseseră primite cu limbaj de lemn; iar la ICR, când am sugerat pachetul carte/CD „Eternal Longing, Impossible Love” (el a apărut până la urmă în 2006 tot în SUA) vicepreședinta m-a întrebat din capul locului – fără să știe nimic din ce făcusem – cum vin eu cu traduceri în engleză, când nu sunt vorbitor nativ!
Eram, așadar, nu resemnat, dar destul de sceptic în privința impactului strădaniilor mele. Mă revolta însă cumplit atitudinea mioapă a românilor care nu păreau să întelegă că nu-ți poți face cunoscut poetul național organizând doar seri aniversare în comunitățile din diaspora, de două ori pe an, recitând poezii în limba românâ, pentru români, ca să le ogoiești dorul de țară!

NIG-Înțeleg. Care însă a fost a fost surpriza?

AGS - Surpriza a fost că în contextul respectiv am primit un telefon în iunie 2005 de la Raluca Georgescu (îți spun despre ea mai încolo) cum că urmează să aibă loc un spectacol cu The Evening Star în NY, off-Broadway, în câteva zile. Raluca mi-a spus că s-a născut în România, că urmează să joace rolul Cătălinei și că intenționat nu m-a sunat înainte, a vrut să-mi facă o surpriză!
Sigur că m-a... surprins! Mi-a spus că, după spusele actorilor și a regizorului – vorbitori nativi – este singura variantă în engleză a Luceafărului pe care au luat-o în considerare după au citit și altele, “singura credibilă”.
Declarația era măgulitoare, dar mi-a trecut prin cap și că “The Evening Star” avea “copyright”, iar realizatorii nici măcar nu-și puseseră problema. În fine, asta e o altă discuție. Am acceptat folosirea traducerii mele, desigur, era vorba oricum de un spectacol necomercial, unde în ultimă instanță câștigul pentru Eminescu era imens, dincolo de ‘notorietatea’ de moment pe care mi-o aducea implicit și mie. Am fost invitat să vin la spectacol, m-am dus, ba chiar m-au chemat și pe scena la sfârșit!

NIG-Dar cum s-a ajuns la un spectacol cu Luceafărul?

AGS - Inițiativa a aparținut Ralucăi – ideea unui spectacol (coregrafiat) conturându-se cu regizorul și profesorul de actorie Terrence Christgau Montgomery de la Dwight School din Manhattan, unde Raluca predă ore de actorie și dans. Mi-a spus că de mult dorea să facă un “Luceafăr” teatral coreografic pentru americani, era îndrăgostită încă din copilărie de poem, îl știa pe dinafară, etc.
Vorbim însă și de alte coincidențe semnificative. Sala unde echipa de actori era deja implicată într-un alt spectacol - în centrul Manhattan-ului, chiar lângă Mets - le-a fost oferită gratis două seri pentru un ‘fund-raiser’ cu Evening Star! Cum să neglijezi importanța sponsorilor - a norocului, dacă vrei - atunci când se “aliniază planetele” și totul devine posibil!

NIG-A fost deci un fel de musical?

AGS - Nu, nici vorbă de așa ceva! “The Evening Star” s-a prezentat mai curând că un spectacol ce combină teatrul cu muzica și dansul modern. (Muzica spectacolului era compusă special pentru Luceafăr, și interpretată ‘live’ de tânărul pianist new-yorkez, tot de origine română, Ion Ionescu). Idea de “musical” a fost, probabil, o simplă alunecare de sens, preluată cu prea multă ușurință în România din știrea transmisă - nu știu cum. La întoarcerea în Boston, unii prieteni m-au tachinat întrebându-mă cum sună “Cobori în jos Luceafăr blând”...cântat. Apropos de replici, actorii m-au surprins foarte plăcut spunând textul cu o înțelegere nuanțată și o rostire foarte firească a versurilor, ghicindu-mi parcă intențiile pe care eu le “auzeam în cap” în timp ce le scriam!
(cititorii pot accesa detalii legate de spectacol pe situl Global Arts - http://globalartsnpo.org/Pages/Eminescu.Broadway.html )
http://www.globalartsnpo.org/Pages/Eminescu.GA.2008.html

NIG – Ce-ai simțit în sală?

AGS – Mi-a prins bine că luminile erau stinse, atât eram de emoționat! Mi-e greu să-ți descriu ce-am simțit ascultând și văzând cum se reîntrupează povestea sub ochii mei. Buzele mi se mișcau, involuntar, pe replicile actorilor, ca un părinte care își vede copilul recitând pe scenă o poezie învățată și repetată împreună pentru serbare! Desigur, în cazul de față, nu aveam nimic de-a face cu montarea spectacolului… Eram emoționat, dincolo de identificarea cu ‘copilul meu’, realizând incredibila onoare pentru noi, românii, că Eminescu și Luceafărul ajunseseră să fie văzuți în cea mai mare metropolă culturală din lume!

NIG – O mare realizare românească!

AGS – Da, am simțit că Luceafărul își lua în sfârșit zborul! Am trecut până și peste uimirea că ICR NY din acea vreme nu a venit la spectacol și nici nu l-a anunțat prin buletinele lor!

NIG – Nu pot să cred!

AGS – Într-adevăr, e greu de crezut! Spectacolul a fost reluat însă, în 2008, tot off-Broadway, cu un adaos de început pe care l-am introdus în scenariu pentru care am folosit scrisori din corespondența Eminescu - Veronica. În scenă de început, sunt citite mesaje autentice din scrisorile lor, ce anticipează simbolic povestea din Luceafărul. Veronica întâi cochetează, e ‘geloasă’ că nu i s-a mai scris, Eminescu îi răspunde că scrie o poveste atât de pură (da, Luceafărul!) încât ea o să-i ierte tăcerea când o va citi, Veronica îi reproșează apoi “Emin” –ului ca de fapt el o idealizează, iar ea nu ar fi la înălțimea sentimentelor sale, drept care, în cele din urmă va fi dezamăgit, etc. Uluitor, nu? “Veronica”, la sfârșitul primei scene, se transformă în Cătălina, iar “Eminescu” în Evening Star, O ‘gaselnță’, cum se zice în traduceri (și în teatru!) care s-a potrivit de minune (am beneficiat în 2008 de un nou interpret pentru Luceafăr /Eminescu – Eric Ortega, actor și dansator modern cu calități deosebite). În fine, mesagerul corespondenței dintre Eminescu și Veronica, apare mai târziu în poveste drept ... Cătălin! (jucat și acum, ca în 2005, de Patrick Murney, actor cu mari calități). S-a jucat trei zile, de data asta, ICR-ul a fost prezent printr-un... asistent, dar buletinul informativ ICRNY nu a menționat spectacolul pe motivul declarat (căci eu am cerut explicații) că... nu era organizat de ei!
Mi-ai cerut detalii despre spectacolul de pe Broadway, și iată că ți-am spus o poveste mai lungă poate decât te așteptai. Dar istoria adevărată se scrie din ‘anecdotica’ autentică a întâmplărilor, nu din relatările apărute în presă, sau din percepțiile ulterioare.
Oricum, pentru mine a fost un moment de răscruce, sperat dar neașteptat, și care a marcat o anume validare a traducerilor mele care ulterior au început să fie menționate și în România, mai ales după apariția volumului/CD din 2006 de care aminteam mai înainte!

NIG - Bine, dar Medalia de Aur Eminescu din 2000?

AGS – A fost poate deschiderea cea mai importantă din viața mea, ca traducător. Nu lipsită de paradoxuri. Eminescu- poetul UNESCO în anul 2000, s-a nimerit în timpul în care Ion Caramitru devenise ministrul culturii. Caramitru este cel care a făcut mai mult pentru Eminescu ca actor /recitator /promotor /politician pentru români decât oricine altcineva în România. Pentru mine el era vocea lui Eminescu în recitările pe care le ascultăm prin anii 1965-1970 ca licean, recitări care m-au îndrăgostit de Eminescu. L-am cunoscut ulterior în timpul colaborării pe care am avut-o la Bulandra în ,Răceala, lui Marin Sorescu, în care intrasem cu grupul Song pentru ilustrație muzicală și unde am avut în final cam 140 de spectacole, chiar și cu un mic rol, cu replici, de „tânăr oștean”.
În 1996, Caramitru a făcut un turneu în SUA cu Eminescu, trecând și prin Boston, chiar în ziua în care apăruse „The Legend of the Evening Star”. Mi-a prezentat cartea pe scenă și m-a invitat să spun „Glossa” în engleză (nu era încă publicată). I-a plăcut atât de mult încât m-a convins să merg cu el la NY, și pe scenă de la Carnegie Hall, după spectacolul sau, m-a invitat pe scenă unde am recitat, pe rând, Stelele-n Cer, el în românește, eu în engleză. (La recitalul din Boston, am cunoscut-o pe Roxana, cu care m-am căsătorit în 2000: ea pleca a doua zi spre NY, eu m-am oferit să mergem împreună, în fine, „the rest is history!”)
Așa să face că în 2000, din intitiativa Ministerului, s-a finatat volumul „Poezii Alese / Selected Poems” la editura Univers, iar Bibioleca Națională a re-editat volumul bilingv Luceafărul, apărut la Boston, în 1996. Am fost invitat în România, și am fost onorat, dincolo de așteptările mele, cu medalia de aur Eminescu 2000, și tot atunci am intrat în Uniunea Scriitorilor ca traducător.
Cred că într-un context politic și cultural mai favorabil (fără campania anti-eminesciană și anti-patrimonială care a urmat în primul deceniu al secolului XXI, sau fără moartea în condiții controversate a președintelui Uniiunii Scriitorilor de atunci, Laurențiu Ulici), promovarea lui Eminescu în lumea anglofonă s-ar fi bucurat de un mai mare sprijin. Dar... ca să filozofăm puțin, grecii au un concept depre timpul cronologic (chronos) și altul despre timpul potrivit (chaeros). Nu a fost să fie atunci, cum zic românii... Dar, mai bine mai târziu decât niciodată!

NIG - Vorbește-mi despre Migălosul Cronofag?

AGS – Mă bucur că revenim la timpul cronologic. Este o carte pornită acum aproape zece ani - adunam gânduri despre traducerea lui Eminescu în engleză în niște „Caiete de Atelier”. Notam observațiile mele privind diferențele constitutive dintre română și engleză, de la vocabular până la sintaxa firească fiecăreia dintre ele. Desigur, orice traducere bună înseamnă de fapt găsirea echivalențelor de sens cele mai apropiate în limba țintă—căci identitățile sunt din start imposibile.
La Eminescu însă, pentru sugerarea muzicii constitutive din original, trebuie mers cu atenția până la sonoritatea cuvintelor folosite în traducere și a structurilor prozodice din engleză. Îmi notăm în caiete cum au rezolvat aceste probleme traducătorii consacrați ai Luceafărului, români sau nativi ai englezei – cu meritele și scăderile lor.
Pe parcurs, mi-am dat seama însă și în ce măsură extraordinară traducerea lui Eminescu a fost influențată de subiectivismul traducătorului ca PERSOANÃ – dincolo de competența lingvistică; de componente emoționale legate de așteptările și realitățile culturale diferite; de responsabilitatea reprezentării unui poet național - Eminescu are pentru români o aură specială, în timp ce receptarea vorbitorului nativ al englezei (britanice sau americane) se face mai mult după meritele reale ale tălmăcirii.
În treacăt fie spus, Eminescu este cel mai necunoscut mare poet național în lumea anglofonă pentru că - dincolo de inexistența unei strategii guvernamentale de promovare a sa, și nu doar în comunism - el nu a fost tradus extensiv, și mai ales nu a fost tradus convingător.
Am început atunci să adaug „Migălosului” (titlul mi-a venit de fapt abia acum vreo doi ani) capitole despre experiențele mele subiective ca traducător născut în România. Am intrat în‚ bucătăria traducătorului, explicând potențialului cititor, în termeni nespecializati, dificultățile reale pentru orice traducere de poezie cu rimă și ritm. În final, a ieșit o carte în care nu mă adresez angliștilor; abordez probleme diverse – de la statutul inadecvat al traducătorului literar în România, furtul tălmăcirilor sau plagiaturile tot mai frecvente de pe Internet, până la defetismul românilor în promovarea celei mai importante personalități culturale de la noi.
Cartea a apărut la editura Mașina de Scris din București în februarie, și lansată în luna mai la Biblioteca Națională.

NIG- Alex Ștefănescu?

AGS- Unul dintre cei mai mari critici literari ai României, și el împătimit de Eminescu. Sunt onorat și recunoscător că a scris Cuvântul Introductiv la Migălosul Cronofag. L-am cunoscut în 1999 la un colocviu al traducătorilor la New York, unde a fost martorul unui dialog amuzant între mine și un alt critic / editor din delegația română. Nu vreau să îl numesc, ajunge doar să spun că nu era anglist, de unde și ceea ce a urmat. Editorul mi-a spus cam „de sus”, imediat ce am fost prezentați, că a auzit că am tradus Luceafărul, dar ca „toată lumea știe că în engleză este Morning Star, nu Evening Star”. Fără să arăt vreun sarcasm, (în engleză există ambele ipostaze pentru luceatarul de seară sau de dimineață), i-am mulțumit pentru aceasta lămurire care îmi scăpase în timpul celor patru ani cât lucrasem la traducere, dar l-am întrebat cum rezolvăm textul din original, care zice totuși: „Și cât de viu s-a prinde el / În orișicare seară” sau „În locul lui menit în cer/ Hypericum se-ntoarse... /Căci este sară-n asfințit/ Și noaptea o să-nceapă...” Nu pare asta totuși mai degrabă că e „trening”? Alex Ștefănescu și Demisa Comandău (ulterior ea a fost editoarea volumului de la Univers) începuseră să chicotească pe margine!
De aici și încondeierea corectă, pe care Alex Ștefănescu mi-a făcut-o în introducerea la Migălosul: „L-am studiat în acea seară cu atenție (pentru că îl cunoscusem pe tatăl lui și pentru că și eu sunt interesat până la obsesie de poezia eminesciană) și mi-am dat seama că are o demnitate profesională ușor confundabilă cu aroganța și că nu se străduiește deloc să fie sociabil”.
Îi sunt recunoscător lui Alex Ștefănescu că pe parcursul anilor m-a susținut, menționând în presa din România eforturile mele de aici și facilitând apariția articolului meu “Ce facem cu Eminescu” în România Literară, în 2009. Se pare că perspectiva de peste ocean a făcut impresie.
Apariția Migălosului la Mașina de Scris, a cărei editoare este Domnița Ștefănescu, soția sa, pare și ea din seria coincidențelor semnificative doar aparent întâmplătoare.

NIG-Târgul de carte, NY, 2014

AGS- Participarea României la BookExpoAmerica este un pas în direcția potrivită făcut de ICR pentru popularizarea scrierilor românești în lumea anglofonă. Târgul este uriaș, închipuiește-ți suprafața unui stadion cu tot cu spectatori, împărțit în standuri de prezentare pentru edituri din America, dar și din alte țări. S-au făcut prezentări de carte în locuri special amenajate la fiecare 1 de oră, au avut loc întâlniri cu autori, cu traducători, dialoguri intre specialiști, etc.
Pentru mine, aspectul cel mai important e că s-a pus problema finanțării traducerilor; este punctul nevralgic în promovarea oricărei literaturi, cu atât mai mult dintr-o ‚limba folclorica’ către o limbă de mare circulație cum este engleza. Traducerile sunt considerate ca ceva de la sine înțeles, dar finanțarea este veriga cea mai slabă din lanț, iar eu nu am auzit-o niciodată discutat în clar – decât printre traducători.

NIG- Cum stau lucrurile de fapt?

AGS-Contractele dintre edituri sunt, în esență, întâlniri între businessmen. Editurile sunt negustori care vând produsul făcut de altcineva. Este de înțeles că nici un ‚negustor’ din lume nu scoate pe piață un produs fără să vadă o mostră de calitate. „Mostra” pentru orice editură dintr-o literatură străină este cam de 30-50 pagini. În România, ICR-ul – care are un program bine intenționat de traduceri pentru străinătate – plătește traducătorul doar după ce se publică . Dar dacă nu se publică? Cine recompensează traducătorul pentru cele vreo sută de ore pentru crearea exponatului? Autorul? Din economiile sale? Și pe care traducător, căci în România sunt puțini traducători locali capabili să ofere o traducere în engleză la un nivel credibil, fără a recurge la un editor străin? Cine plătește editorul străin, cu cerințe legitime de a fi plătit conform standardelor internaționale? Poate sunt întrebări ce par triviale sau mercantile pentru unii, căci românii tind să idealizeze creația literară autohtonă, ignorând complet veriga traducerii, de la calitate până la finanțare.
La BookExpoAmerica, am ridicat această problemă și ea a fost primită cu multă seriozitate de reprezentanții altor țări, care au mărturisit că au probleme similare. Au ieșit la iveală modele diferite de finanțare a traducerilor/traducătorilor pentru rezolvarea acestui impas, dar care nu știu cum s-ar putea aplica deocamdată și în România. E totuși mai ușor să găsești traducători literari calificați – pe care să-i remunerezi la standard internațional pentru 50 de pagini—din spaniolă sau franceză către engleza, decât din romană!
Consider, oricum, că participarea României la BookExpoAmerica a fost pozitivă, de la ‚expunere/vizibilitate până la contactele stabilite. În plus, foarte necesară și pentru înțelegerea unor modele mai eficiente decât cele practicate în țară.

NIG - Song?

AGS – Da, sunt membru fondator al grupului. Songul a început de la Facultatea de Limbi Germanice, în 1974, aveam nevoie de două madrigaluri pentru o piesă jucată de studenții de la engleză, și eu printre ei (urma să fie jucată la rezidența ambasadorului englez, pentru sărbătorirea poetului C P Snow). Din cauza experienței mele muzicale am făcut chiar eu selecția dintre fetele din facultate: cantasem de la 8 ani în corul de copii RTV, cu spectacole și turnee; apoi, în liceu, într-o formație de „chitare electrice” – fostul meu coleg Cristi Madolciu a continuat pe direcția asta, devenind solistul formației FFN; deci, nu făceam triajul chiar din senin... Ni s-au alăturat câțiva membri din corul UTC al lui Voicu Enăchescu, inclusiv de la Conservator – iar Stelian ‚Bibi” Coman a fost primul dirijor.
În decembrie 74, Bibi l-a adus în grup pe Oanță (Ion Luchian Mihalea) coleg și prieten cu el la „Conservă”. A devenit repede clar cine avea vocea cea mai „solistică” – de altfel, Oanță a fost motorul creerii primului cvintet masculin în interiorul corului, (Bibi, Oanță, Gery Popper - zis „Milimetru”, primul bas al grupului’, Nicki Gross și cu mine)... În iarna lui '74 spre '75, cântam entuziast cu cvintetul, după vreo repetiție, prin vreun gang cu rezonanța de pe Calea Victoriei, câte un „negro spiritual” de ieșeau oamenii la geamuri și aplaudau! Nici azi nu înțeleg cum de nu ne-au „săltat” atunci, căci eram chiar lângă Sediul Miliției de pe Eforie...
După repartiția conservatoriștilor din 1975, Oanță a preluat conducerea corului, reusind mai repede transferul spre București decât Bibi.
Mă năpădesc amintirile... Cu Oanță vorbeam – noi, tartorii bătrâni, și foarte buni prieteni la vremea respectivă – chiar și de câteva ori pe zi despre ce vrem să facem și unde să ajungem cu grupul... Am trecut împreună prin lărgirea corului mixt și am găsit o formulă extinsă pentru grupul bărbătesc. Începeam spectacolele și cu un alt tip de muzică, în afara pieselor corale; ba chiar și cu ‚poante’ – pe vremea aceea cântam eu ca solist Șapte Vai Și-o Vale-adancă, după ce mai întâi recităm o strofă caraghioasă „în limba spargă” (versurile, corecte gramatical, foloseau cuvinte inventate „Era friptutz, și mirlele clemoi sfirnea/ Sfirnea, sfirnea, ca rina / Și era sleamanai bârzoi/ Ot mangerat porcana...”) Publicul izbucnea în râs, cucerit, noi intram apoi cu vreun „When the saints go marching in”... pe urmă puteam să cântăm și „Trei Culori” că nu se mai opreau din aplauze!
Am început să avem succes prin cluburile studențești... ehei! A urmat apoi primul mare succes (dar și eșec!) de la Cântarea României. În 1976, am cântat în Aula de la Drept, în concurs, doua ‚negro spirituals’, la bis! Lumea nu se mai oprea din aplauze în sală, am fost rechemați pe scenă de la vestiarul unde ne schimbam, de la alt etaj!.... De ce ‚eșec’? Pentru că după euforia serii, am fost somați a doua zi în audiență la CC UTC! Songul urma să fie desființat pentru introducerea repertoriului american în concurs (nu anunțasem și nu cerusem aprobarea pentru așa ceva!)
Am reușit atunci să argumentez (‚inspirat’) ca Songul este corul facultății de limbi germanice’ și că studenții fac... practică, cântând în engleză! Îi sunt și azi recunoscător ‚primului’ (nu-i țin minte numele) care a ‚citit’ pe loc ceea ce era cusut cu ață albă în explicația mea; ne-a făcut cu ochiul, mie și lui Oanță, și ne-a sfătuit să fim mai precauți... Așa am și câștigat apoi Cantarea României la Timișoara, în 1977, într-un concurs în care Songul a luat premiul mare... fără să se acorde premiul al doilea!)
Paradoxal, denumirea „Song” nu a venit de la studenții de la engleză. Oanță îmi povestea cum în Conservator încercase un grup cu doi băieți și două fete, pe care îl numise „Song”, evident atras de sonoritatea engleză pt cuvântul „cânt”, cântec”. Treptat, denumirea s-a lipit corului de la Germanice, atunci când, de fapt, nici nu mai era grupul facultății.
După Timișoara, succesele Songului au început să vină... Au urmat: colaborarea Songului de la Bulandra cu ‚Răceala’ lui Marin Sorescu; primele concerte la Flacăra; aparițiile la TV... O nouă infuzie de ‚tineret’ (atât liceeni de la școala de muzică cât și studenți de la alte facultăți) au lărgit grupul și i-au dat o altă adâncime... Când Oanță lipsea, îi țineam locul cum puteam, atât la repetiții cât și ca solist...
De prin 79, am început să particip doar sporadic la repetiții și la spectacole, având alte priorități: am lucrat toată vara pe platou la ‚westernul’ lui Mircea Veroiu - Artista, Aurul și Ardelenii (lucrând cu actorii pentru partea de engleză), mă îndrăgostisem și de prima mea soție, ca și de... chitara clasică (am luat premiul doi la primul festival de la Sinaia, și mențiunea juriului la cel de-al doilea), jucam încă și tenis în campionatul municipal, iar relațiile mele cu Oanță se mai răciseră – mă supăra cât de mult timp se pierdea la repetiții pe... hăhăială! În fine, mă întâlneam oricum cu grupul la spectacolele de la Bulandra, unde eu primisem și un rolișor, și unde, când lipsea Oanță, cântăm în locul lui, pe întuneric, printre spectatori, Cine Iubește Și Lasă... (până să plec din România în 1985, am avut cu Răceala, cum cred că am menționat deja, 140 de spectacole).
Mă bucur că am fost atât de ‚prins’ în nașterea și creșterea grupului, iar Songul nu ar fi fost niciodată ce a ajuns fără ‚Oanță’. Dincolo de calitățile vocale de excepție, talentul său de muzician subtil și expresivitatea sa contagioasă ca dirijor în timpul concertelor îmi revin cel mai pregnant în amintire... Mă gândesc cu mare drag la acele vremuri sub vremi, de vise și visări, care... s-au împlinit, de fapt!!! Și la prietenia noastră, sub semnul speranțelor....
Mă bucură și inițiativa recentă a foștilor Songhisti de a organiza la TV o reîntâlnire și o comemorare a lui Mihalea. Am văzut înregistrarea, s-au depanat amintiri, și s-au cântat și din cântecele vechi sub conducerea tânărului dirijor Daniel Jinga. Cei mai mulți dintre membri păreau din generația a 2a a grupului – cea de la începutul anilor 80 și dintre foști mini-songhisti – dar... am aflat că au în pregătire un nou spectacol care va avea loc foarte curând. Cine s-a îmbolnăvit de Song o dată, nu scapă cu una, cu două!

NIG-Tenis, basket?

AGS- Am făcut sport toată viața. Am jucat volei mai întâi, dar am virat către baschet la 16 ani, mai întâi pentru că mă simțeam prea scund pentru volei (sic! la 1,78 nu puteam fi decât ‚ridicător’ pe când la baschet mă puteam mișca cum voiam), și apoi pentru că, adolescent, mă îndrăgostisem de fiica antrenorului naționalei de bachet! Sigur, am fost cel mai scund jucător din campionatul național, dar un ‚coordonator de joc / point guard’ poate avea și un rol ofensiv important, ceea ce nu se putea la volei. Meciul vieții, să zicem așa, a fost în Salea Floreasca, în finala campionatului universitar, împotriva IEFS-ului (Institutul de Educație Fizică și Sport), echipă omogenă, cu trei jucători de națională, în timp ce noi, la Universitate, eram adunați din echipe diferite. Am înscris singur 52 de puncte, personal best, dar am pierdut meciul la aproape 30 de puncte! Împlineam în ziua aceea 23 de ani – sunt peste 40 de ani de atunci!
În mod ciudat, s-a petrecut o schimbare în mine după aceea. Nu m-am mai gândit la performanță sportivă, am virat-o către o echipă din campionatul orășenesc, am început să joc și tenis competitiv, în calificări. De ce? Eu eram încă student iar toți colegii mei de baschet nu făceau nimic altceva, eu știam că nu voi fi ‚baschetbalist’ toată viața... În plus, eram atras de muzică și actorie. Este de fapt perioada în care s-a urnit și Songul. Am continuat să joc tenis și baschet, la nivel competitiv mai puțin pretențios, până am plecat din țară în '85 – printre toate celelalte activități.
Nu îmi închipuiam însă că ajuns în America, tenisul avea să joace un rol atât de important pentru mine. După un an de profesorat într-o școală, am dat examen de antrenor, și am predat exclusiv tenis în Florida în următorii doi ani. Citeam mult însă, în domenii variate, știam că nu voi face doar tenis tot restul vieții. După o vizită la NY, la o conferință de psihanaliză modernă, în 88, m-am mutat la Boston și am început lunga pregătire de psihanalist, care a durat vreo... 15 ani. Am devenit full-time student, lucrând full-time ca tennis-pro, de unde scoteam venitul cu care îmi plăteam școala și celelalte. Am devenit treptat antrenor gradul întâi al Asociației Profesioniste a Antrenorilor Americani, sunt mândru că doi dintre foști mei studenți au ajuns jucători de colegiu.
În ultimii zece ani lucrez tenis doar part-time, 10-12 ore pe săptămână, atât cu juniori ce aspiră către performanță cât și cu ‚pleziristi’. Îmi place tenisul mult prea tare ca să-l „las”, de la predat, până la bucuria mângâiatului mingii și la mișcare.

NIG- Cine este jucătorul tău preferat?

AGS-Crescând, a fost, Ilie, fără îndoială! Am avut chiar șansa să-l cunosc în Florida și să-l ajut în timpul unei ‚clinicí’ oferită amatorilor. De altfel el m-a recomandat pentru USPTA. L-am reîntâlnit la Us Open în 1994, iar în vizită recentă de la București, de acum două luni, la Cupa Federației, i-am dăruit „Migălosul”. Am mers la el cu fostul meu coleg de banca Radu Popescu, care a fost și antrenorul lui Andrei Pavel. M-a surprins că și-a adus aminte de întâlnirea din Florida, când i-am povestit-o. Pentru mine a fost nu doar memorabilă (am schimbat chiar și câteva mingi cu ídolul meu tenisistic), dar și amuzantă: fetița lui de 11-12 ani, frumoasă foc dar razgâiata și de Ilie, a refuzat să dea câteva mingi cu taică-său, spunându-i :”Tu nu știi să joci tenis!” „Atunci, poate cu monsieur Adrian?” „Da”, a răspuns ea sfidător (deh, preadolescenții!). „Ce să-i fac” a zis Ilie, topit, pierzând-o din ochi de dragă, „nu pot să-i refuz nimic!”
Federer este preferatul meu de peste un deceniu, de când l-am văzut prima oară cum lovește mingea, înainte de a deveni campion. Colegii de club mă tachinau cu „Ce-ți mai face nepotul?” De fapt gluma a prins, iar unii juniori, cred și acum că așa e (iar eu nu-i contrazic)!

NIG-Victor Sahleanu?

AGS- Victor Sahleanu, tatăl meu, a fost una din marile personalități științifice și culturale din România în a doua jumătate a secolului trecut. Doctor în medicină, doctor în filozofie și licențiat în fizico-matematice. A scris peste 60 de cărți, în 18 domenii diferite, are peste de 2000 de lucrări, comunicări, conferințe. A condus Centrul de Cercetări Antropologice timp de 25 de ani, orientând instituția către abordări interdisciplinare, a coordonat primul atlas antropologic al României; a scris trei volume de poezie și un ‚Poem Didactic’; are un jurnal personal început la 17 ani, cu notări sociale, profesionale și personale, însumând peste zece mii de pagini, pe care l-a ținut până în ultimele zile ale vieții, tăiate scurt de un nefericit anevrism, la 74 de ani.
În ciuda aprecierilor din cercurile științifice și culturale, nu pare să fi fost ajutat de soartă.
A rămas fără serviciu în 1954, timp de 11 luni – eu aveam trei ani – pentru că publicase un articol despre aplicarea statisticii în cercetarea biologică, idee considerată subversivă! I s-a interzis orice plecare la întâlniri științifice internaționale intre 1965-1972 pentru că fusese pârât la Securitate, cu o pagină din jurnal în care se îndoia de justețea politicii partidului.
Mai târziu, a suferit în prigoana legată de Meditația Transcedentală, fiind dat afară în 1982 din conducerea Centrului de Antropologie, deși nu era practicant, ci doar participase la ședința de prezentare a metodei MT de la Academie cu doi ani înainte, cu sarcina primită de la Ministerul Sănătății de a evalua expunerea.
(Greu de crezut, dar nu prea se cunoaște paranoia lui Ceaușescu pe subiect: coperta revistei Time prezentase MT cu titlul „Guvernul Mondial al Iluminismului”. Ceaușescu, considerând că e o mișcare politică împotriva guvernelor, ar fi întrebat despre ce ar fi vorba, și a fost informat că Mircea Eliade scrisese despre „chestii d-astea”; ca într-una din schițe, cineva făcea levitație, într-alta se făcea invizibil – iar Ceaușescu a tras concluzia că dacă cineva se face invizibil cu MT ar putea să vină să-l omoare. S-a decretat imediat pedepsirea tuturor care fuseseră în contact cu MT, s-a desființat peste noapte și institutul de psihologie, etc. ) Tatălui meu i s-au scos cărțile din biblioteci, și i s-a interzis participarea la orice întrunire științifică. A fost readus la Antropologie după 1989, trecuseră însă șapte ani, iar lovitura îl marcase profund; nu și-a mai revenit niciodată, acest lucru având probabil de a face și cu accidentul vascular cerebral de mai târziu.
Soarta nu pare să fie de partea lui nici după ce s-a prăpădit în 1997. Dosarul pe care l-am depus pentru primirea sa în Academie „post-mortem” nu își găsește rezolvare. Motivul absurd pe care l-am primit e că s-a luat hotărârea să nu se mai facă membri post-mortem după 2000 (de cine, și de ce?); asta deși dosarul Victor Sahleanu fusese depus înainte, iar acum două luni am aflat că s-au mai primit între timp 23 de membri noi.
Îmi lipsesc mult conversațiile cu el... Am învățat de la el să încerc să înțeleg ideile din perspectiva pluralistă, adică nu printr-o gândire ‚ori/ori’ ci mai curând ‚și/si’ sau chiar ‚nici/nici’. Fără îndoială, a fost modelul meu intelectual major, mai ales prin curiozitatea sa pentru domenii multiple și chiar talente. Citea în șapte limbi, cânta la pian Chopin, Schubert, Beethoven. Singurul talent pe care nu-l avea era cel sportiv!

NIG- Câteva întrebări de încheiere. A trecut o eternitate de la Eminescu. Poezia a trecut prin transformări radicale. Dar de ce ne întoarcem iar și iar la Luceafăr?

AGS - Cred că e mai simplu decât pare. Nu ne întoarcem, n-am plecat nicăieri. Luceafărul are valoare trans-temporala, ca și muzica lui Mozart sau Chopin la care nu ‚revin’, pentru că face parte din mine. Inovațiile, experimentele, sau contestările se cern singure ca valoare și importantă. Muzica lui Prokofiev sau Debussy sunt transformări importante, dar care nu intră în competiție cu creațiile celorlalți, nu e ‚ori/ori’. Muzica lui Schoenberg e un experiment intelectualist care pe mine mă irită, dar e și o chestiune ‚de gustibus’, așa cum unora le plac manelele, mie nu. Cât despre contestări (vezi și campania anti-Eminescu), unele sunt la fel de mioape și caraghioase precum remarca lui Voltaire despre Othello, piesa bună doar pentu sfatul ca doamnele să nu-și piardă batistele

NIG-Ai plecat de ani buni din țară. Te-ai reîntors anul acesta. Ce-a mai rămas din ceea ce știai?

AGS- Întrebarea presupune că nu am trecut prin țară de ani și ani, ceea ce nu este cazul. Tatăl meu s-a prăpădit în 1997, mama în 2009 (un accident stupid chiar în vara în care lansasem la Uniune volumul pe poezie Cosmos Uman – în memoriam Victor Sahleanu). Am fost în țară după 1993 aproape la fiecare doi ani, în fiecare an din 2010 pentru a mă îngriji de bibliotecă rămasă de la tatăl meu, de manuscrisele sale, pentru rezolvarea unor formalități legale – care nu sunt niciodată formalități în România.
Am văzut deci schimbări, de la an la an, mai ușor de observat decât dacă trăiești acolo zi de zi. Cele ‚cosmetice’ sunt cele mai vizibile: plombele dintre case, fațadele blocurilor, terasele și restaurantele, magazinele, reclamele, oferta. Mentalitatea oamenilor s-a schimbat treptat, cu suișuri și coborâșuri – din nou mai ușor de observat din afară. Așteptările privind nivelul de trai de la începutul „democrației” au creat o exaltare nerealistă urmată de o stare depresivă; piața liberă a mărit apoi inegalitățile de venit și avere (este o realitate vizibilă acum - scrutinul neobosit din media nu exista în comunism!)
Discrepanta veniturilor este frustrantă oriunde în lume, dar cu repercusiuni mai ușor de simțit într-o țară cu standardul de viață al unei „țări în curs de dezvoltare” (asta în ciuda aderării României la UE); în plus, criza financiară mondială a scos la iveală și matrapazlâcurile făcute de politicieni, și cei din ‚vechea garda’ – de unde neîncrederea justificată față de politicieni, dublată de eternă speranța că lucrurile se vor schimba odată cu schimbările de la vârf.
Întrebarea ta poate sugera că nu a mai rămas prea mult din ce era odată frumos. Dar nu e chiar așa. Lucrurile văzute cu ochii tinereții sunt ca în „La Boheme” a lui Aznavour: „on etait jeunes...” „On est heureux…”, aș adăuga și eu: retrospectiv, idealizăm nostalgic multe lucruri – căci ne e dor de locuri, prieteni, iubiri, de timpul când eram mai tineri.
Mai sunt însă multe lucruri frumoase în România, iar în ultima vreme am impresia că oamenii încep să iasă din depresie, să se bucure mai mult de viață și să privească cu mai mult optimism viitorul, în ciuda nemulțumirilor ce se întâmplă acum.

NIG-Ce faci zilele acestea? La ce lucrezi?

AGS- Dacă te referi strict la traduceri, lucrez la o carte de întâmplări / amintiri ale unui emigrant român, care a părut în Canada sub titlul „”Din Viața unui om obișnuit”. Nu-ți dau deocamdată mai multe amănunte, îți spun doar ca omul este departe de a fi unul... obișnuit. Întâmplarea face ca anul trecut am tradus o carte a Academicianului și fostului diplomat Mircea Malița, care acoperă toate perioada războiului rece și a schimbărilor subtile în politica externă românească din acea perioadă. Cartea tocmai a apărut pe Amazon, și ce cheama, sugestiv, „Small Players în Big Gambits – Cold War Memoires of a Romanian Diplomat”.
Pentru mine, mă gândesc de mai multă vreme la revizuirea ‚Mioriței’ – e gata dar stă în sertar de 15 ani, pentru că nu am vreau să o public fără eseul psihanalitic despre balada, aproape terminat.

NIG - Adrian G. Sahlean, ce altceva ți-ar fi plăcut să te întreb și nu te-am întrebat?

AGS - Ce s-a întâmplat cu muzica, chitara, cântatul... Răspund ca și cum m-ai fi întrebat:
Am plecat din România cu o sacoșă într-o mână și chitara în celaltă. Tranziția de 10 zile s-a făcut prin Roma, unde în două seri am cântat în Piazza Navona câștigând primii bani în ‚vest’; nu mulți, dar cât să putem cumpăra o pizza și o bere pentru noi cei patru (eram cu frate-meu și soțiile). Mi-am adus după mulți ani încă o chitară din România, dar am început să cânt mai rar în stil clasic. Cea mai mare schimbare s-a întâmplat acum vreun deceniu, când m-am hotărât să iau lecții de canto – căci mi-am dorit întotdeauna și... n-am îndrăznit! Acum cânt muzica de toate genurile, cânt și în public, am reluat și chitara, mi-am luat și una acustică-electrică, mi-am luat chiar și microfon, căci o vreme am cântat doar bel-canto.
Acum am spus tot, ți-am mărturisit și pasiunea cea mai puțin cunoscută în public. Eu sper să devină... din ce în ce mai cunoscută în următorii ani!

NIG-Adrian, a fost o reală plăcere să discut cu tine, fie virtual, fie la telefon. Succes în tot ce ți-ai propus.

***acest interviu a fost realizat de Nuța Istrate Gangan, în exclusivitate pentru New York Magazin***