Tea Nicolescu
„Camere mobilate”

Nu cred că Damian Stănoiu este un „house hold name’ , cel puțin nu pentru noile generații (fie ele și mai puțin noi) și nu mă refer la noutatea conjuncturii istorice.
Scriitor al anilor 30 trecut cu vederea de epoca socialismului victorios și de cele mai multe ori privit cu suspiciune chiar de colegii de generație - nu atât pentru calitatea expresiei literare cât pentru colorata existență a omului: atrăgător, frumos chiar dacă acceptăm ideea relativității frumosului, aventuros și poate chiar rătăcit cumva, fost călugăr (ca și Arghezi, vine în minte imediat) înregistrând viața monahală ca o etapă mai mult sau mai puțin convingătoare, dar mai ales plină de momente lumești - un nume intrat în istoria literaturii noastre - el este scriitorul humorului amar, al notației sarcastice, relatările lui purtând marca unei gândiri iritate de realitatea nu tocmai roză a vieții lui și a românului în general, viața aceea pendulând între sărăcie și speranță, între curiozitatea unei gândiri profunde și incapacitatea adaptării ei la realul imediat.

„Camere mobilate” este titlul unui volum de proză (roman și nu tocmai) scris de Damian Stănoiu refugiat în agitația capitalei și obligat să se adapteze ritmului ei frământat și nesigur.
Singur, străin venit dintr-un sat argeșan, funcționează nedumerit și se străduie să impace sărăcia funcționărească cu aparențele buneicuvințe, caută să priceapă mecanismul camerelor mobilate, învață greu, se mișca mai automat mai conștient, dar se surprinde înregistrând, catalogând și se descoperă înțelegând.

Există desigur un anumit farmec în plimbarea dintro cameră într-alta, mai ales însoțită de schimbarea adresei, am putea zice - deși un anume scrâșnet tulbură - un fel de schimbare la față se întâmplă cu fiecare pas al plecării sau al venirii și chiar dacă pretentioșii literari vor zice că atmosfera, ideea, execuția literară sunt subțiri receptăm prezența unui observator atent, talentat, intuitiv care deschide sau închide ușile într-o încercare - absurdă poate - de a găsi ritmul existențial dorit.
Nu-i o capodoperă cartea aceasta, nu-i nici măcar cea mai reușită scriitură a lui Damian Stănoiu (autor vreo 30 de volume, altfel) dar preluând intenția descoperim câteva adevăruri indispensabile, un fel de sinteză a viții cotidiene dintr-un oraș balcanic unde oameni și camere sunt de „închiriat”:doamne și domnișoare ca ofertă, domni dispuși compromisului cerut de prezența unei chiuvete în cameră sau a unui godin bine incălzit, camere mai în centru sau undeva „dincolo de barieră” (vorba lui GeMi Zamfirescu)...a căror uși stau deschise indiferent de anotimp ca o șansă indispensabilă supraviețuirii....o lume într-o mișcare rotattivă care dă șansă evitării finalului.

Cei care știu îmi vor pune la îndoială aproximațiile, cum e și normal, subliniind talentul de excepție al lui Damian Stănoiu de a deschide și alte uși decât cele laice așa cum o face în proza viguroasă din „Necazurile părintelui Ghedeon” ori „Alegere de stareță” și unde chilia monastică pare și ea un altfel de cameră mobilată cea în care modestia mobilierului voalează refuzul omului de a se subordona fără condiții.
Cineva, nu mai știu cine, spunea despre Damian Stănoiu că este pictorul vieții monahale, imagistic da, dar subtilitatea expresiei artistice trece dincolo de vizual, coloratura este cea a unui incisiv analist al vieții condiționată fie de convingeri fie de necesități astfel încât peripluul camerelor mobilate se desfășoară invariabil în ograda iluzorie a condiției umane.
Ziarist, nu tocmai comod, prozator cu limbă ascuțită Damian Stănoiu nu poate fi un scriitor „uitat”, poate numai raătăcit „in translation”-ul istoric...
Sper.