M-am întors recent dintr-o vacanță de două săptămâni petrecută în Sudul Franței și încă nu înțeleg bine ce mi s-a întâmplat. A fost prima oară când am vizitat Provence și foarte multă lume mă întreabă, așa cum toată lumea întreabă, ”Cum a fost? Cum a fost?”, iar eu nu sunt în stare decât să dau din umeri și să spun lucruri de genul ”Nu știu, sunt tot cu capul acolo...”, etc. Îmi dau seama că nu e tocmai răspunsul așteptat, dar n-am ce face. Chiar așa e! Capul meu e în continuare acolo.

În primul rând că, de fiecare dată când mă duc cu gândul ”acolo” ca să pot povesti ceva, în cap începe să-mi sune, ca într-o cutie de rezonanță, concertul asurzitor al cicadelor. Sunt peste tot. În fiecare boschet, în fiecare copac. Imaginați-vă legiuni de greieri uriași (am aflat cu ocazia asta că ”cygale” nu înseamnă greier, așa cum învățasem din traducerea celebrei fabule de La Fontaine, ci chiar cicadă. Greier se spune ”grillon”), fiecare cam de 10 ori mai mare decât greierii de pe la noi, cântând nu noaptea ci cât e ziua de lungă, de fiecare dată când temperatura depășește 25 de grade Celsius. Ceea ce în iulie, evident, se întâmplă zilnic, începând cam de pe la 8 dimineața și până pe la 9 seara. Sunetul este atât de puternic și de amplu încât îl puteam auzi din mașina, nu foarte silențioasă, cu care Marie-alix și Carlos ne aduceau de la gara din Avignon la Roquemaure, satul provençal în care aveam să locuim în cea mai mare parte a vacanței noastre. Iar tunelul creat de platanii seculari care străjuiau șoseaua (aveam să aflăm că majoritatea drumurilor din zonă sunt mărginite de platani, din care foarte mulți plantați de pe vremea lui Napoleon - care dorea să-și protejeze trupele în marș de canicula verii) părea să amplifice efectul de ecou.

Seamănă cu sunetul pe care îl emitem atunci când vrem de la cei din jur să facă puțină liniște, la un concert de exemplu, un cs-s-s-s-s sacadat, fără sfârșit, venit dinspre milioane de indivizi dornici de împerechere (doar masculii emit sunetul respectiv, exact în acest scop), răspândiți în absolut toți copacii și tufișurile din împrejurimi, ceea ce crează un efect stereofonic pe care sunt sigur că mulți muzicieni și l-ar dori în sălile în care concertează.

La început am crezut că nu o să rezistăm prea mult și că o să ne luăm lumea în cap din prima zi, dar treptat am început să ne obișnuim și să înțelegem de ce aceste insecte sunt considerate simbolul provinciei. Din iritant sunetul începea să ne devină familiar și să ne introducă în atmosfera cu totul aparte a zonei. Începeam să ne obișnuim și, odată cu asta, să ne simțim cumva acceptați, integrați în peisaj...

Cicadă din Roquemaure în palma lui Carlos

Și mai este un motiv pentru care nu prea pot să răspund la întrebarea ”Cum a fost?”: Mi se pare că acel ”cum a fost” este oglinda unei ape, iar primul cuvânt pe care l-aș rosti ar fi doar o ”piatră stârnind în apă inele”, cum spunea dragul nostru Nicetas, care ar sparge oglinda în mii de bucăți... Dacă mă gândesc să scriu însă, jocul pare să se inverseze: fiecare cuvânt devine parcă piesa unui puzzle, care poate contribui la crearea tabloului de ansamblu. Așadar, să scriem ...

Cum a fost? Vorba poetului: ”A fost pe când nu s-a zărit / azi o vedem și nu e...” Căci ce a mai rămas azi, de exemplu, din spaima aia de dinaintea plecării, angoasa aia tâmpă care nu te lasă să dormi, deși știi bine că la 3 trebuie să fii în picioare, ca să ai timp să cauți la telefon un taxi sau un Uber liber, până pe la 4, ca să ajungi la aeroport la 4.30, ca să faci check-in și alte angarale până pe la 6 când decolează avionul, care, stai, nu te duce direct unde vrei tu, ci la Milano, de fapt la Bergamo, de unde trebuie să iei un autobuz, care să te ducă la Milano, de unde trebuie să iei un autocar, în care trebuie să reziști nouă ore și jumătate, până la Marsilia, unde trebuie să rămâi o noapte (că de ce să nu vedem un pic și Marsilia?) pentru ca abia a doua zi să iei un TGV, ca să te ducă la Avignon, de unde Marie-alix și Carlos să te ia cu mașina și să te mai ducă 15 km, până la Roquemaure? Mai nimic.

De fapt nu chiar nimic, pentru că drumul ăla cu autocarul, a fost pentru mine o revelație (deși la capătul lui nu prea-mi mai simțeam șezutul. Dar să nu ne pierdem în detalii irelevante...)

Așadar: pentru că zborul direct București-Marsilia sau București-Lyon ni s-a părut cam prea scump pentru buzunarele noastre, ne-am hotărât să venim cu avionul de la București până la Milano și de aici să luăm un autocar Flixbus până la Marsilia, unde urma să rămânem o noapte, pentru ca a doua zi să luăm TGV-ul până la Avignon. Un argument în plus pentru care am ales această variantă destul de complicată a fost acela că, privind pe hartă traseul pe care aveam să-l urmăm, am văzut că de la Genova, până aproape de Marsilia autostrada mergea paralel cu țărmul Mediteranei, deci aveam să vedem și Riviera italiană și Coasta de Azur!

A fost mai spectaculos decât ne așteptam, pentru că terenul străbătut de splendida Autostrada dei Fiori nu este plat, așa cum te-ai aștepta la malul mării, ci deosebit de accidentat, cu dealuri și chiar munți străbătuți de un număr incredibil de tuneluri și viaducte: pe cei 157 de km de la Genova până la granița cu Franța autostrada străbate nu mai puțin de 247 de tuneluri, cu lungimi de la 50 la 1800 de m fiecare (peste 50 km de tunel în total), fiecare urmat de un viaduct cu deschideri la fel de mari și înălțimi de până la 100 de m fiecare. În plus, fiecare sens de circulație, cu două benzi, are tunelul său separat. Ca volum de muncă trebuie să fi fost echivalentul a cel puțin 10 ”Bumbești-Livezeni”-uri de-ale noastre ... (autostrada a fost inaugurată în anii 70 ai secolului trecut).

Din goana autocarului, aproape la fiecare ieșire din tunel vezi, la stânga, ascunsă în câte o vale cu deschidere spre mare, o mică stațiune, cam cât Balchikul să zicem, iar în dreapta câte un peisaj muntos, asemănător cu cele din Bucegi sau Făgăraș. Deși nu urci și cobori, senzația e că te afli într-un montagne-russe: Arenzano, Varazze, Savona, Albenga, Imperia, San Remo, Ventimiglia, apoi Monaco, Nisa, Cannes, priveam și ne venea să sărim din mers doar de dragul de a spune că am pus și noi piciorul acolo. N-a fost să fie. Doar la Nisa am pus piciorul pe pământ, într-o pauză de țigară, într-o autogară modestă, care se învecina cu o... închisoare.

Ajunși la Marsilia, din Gara St Charles, am luat-o pe jos către hotel. Prima impresie a fost că ne aflam într-un port african: pe tot drumul către hotel (cca 1 km) nu am văzut picior de caucazian, doar negri și arabi, și nu din cei cu priviri foarte prietenoase. Ne-am îngrijorat puțin, mai ales că am trecut și pe lângă un post de poliție cu toate ușile și ferestrele închise, și nici urmă de polițist, dar până la urmă, desigur, nu s-a întâmplat nimic. A doua zi dimineața, am ieșit din zona gării și peisajul stradal s-a diversificat. Am văzut chiar și un grup de miltari anti-tero, niște copii cu priviri visătoare...

Monument dedicat coloniilor franceze din Asia, în fața gării St Charles din Marsilia

După o scurtă vizită în port ne-am făcut bagajele și ne-am îndreptat spre gară, unde urma să luăm TGV-ul către Avignon. Aici însă, surpriză: gara era tixită de lume așteptând, iar pe panourile electronice se putea citi un anunț potrivit căruia un incendiu la sistemul de semnalizare a căilor ferate afectase grav circulația majorității trenurilor. Al nostru a venit la linie cu o oră întârziere și a plecat după încă o oră, răstimp în care însoțitoarea de bord, care ni se adresa prin intermediul difuzoarelor din vagoane, ne transmitea tot felul de mesaje drăguțe, printre care și că în meniul de la vagonul restaurant, ”malheureusement”, nu mai avem quiche lorraine și nici sandwichuri Croque Monsieur - numai despre motivele întârzierii și despre când avea să plece trenul - nimic.

La Avignon Carlos și Marie-alix ne așteptau cu stoicism ... Ne-am urcat în micuțul și pitorescul lor Citroen Saxo și am parcurs cei 15 km până la Roquemaure, traversând Rhone-ul și apoi prin tunelul platanilor, în trilurile hipnotizante ale cicadelor, am ajuns la mica lor vilă, unde aveam să locuim.

Roquemaure este un mic sat, de vreo 5000 de locuitori, situat la limita dintre Provence și Occitanie, cunoscut pentru vinurile sale, în special pentru Lirac Rocca Maura. Chiar în prima zi am făcut o tură cu bicicletele, de vreo 30 de km, prin zonă și am rămas impresionați de atenția chirurgicală cu care aceste podgorii sunt îngrijite: fiecare proprietar își fasonează în felul său via, în funcție de soi, dar și de gustul final pe care vrea să-l obțină, însă grija pentru efectul estetic este evidentă: ai impresia că fiecare își coafează via în felul său, pentru a câștiga un concurs de frumusețe...

Tot cu bicicletele am dat o fugă și la Chateâuneuf - du - Pape, sat medieval celebru și el pentru vinurile sale, dar și pentru că aici, în secolul XIV Papa Jean al XII, al doilea papă de la Avignon, a construit, în vârful unei coline, o fortăreață care avea să devină reședința de vară a papilor. În prezent nu se mai păstrează decât un perete exterior al construcției, întrucât clădirea a căzut pradă furiei populare din timpul Revoluției Franceze, dar chiar și acest zid solitar, ultim vestigiu al unei opulențe apuse, domină, de pe colină, împrejurimile.

Valea Ronului la Chateâuneuf - du - Pape

A doua zi am dedicat-o chiar Avignon-ului, cu atât mai mult cu cât în acele zile era în plină desfășurare celebrul Festival internațional de teatru, unde colegul meu (și sunt tare mândru să-i pot spune așa) Matei Vișniec a avut un record de piese reprezentate: nu mai puțin de 6!

Am acceptat cu bucurie invitația sa de a asista la una din piesele sale, intitulată, nici mai mult nici mai puțin "Comment j'ai dressé un escargot sur tes seins" - Cum am dresat un melc pe sânii tăi - (un monolog despre frământările interioare ale îndrăgostitutului adolescentin, care mi-a stârnit unele nostalgii ...) și apoi ne-am destins cu toții la o bere, la o terasă din Place Pie:

Pe străzi atmosfera e de carnaval, dar de carnaval de bun gust... Totul se petrece ”intra muros” adică în orașul vechi, pentru că Avignonul este împărțit de fapt în două: partea Intra muros, adică orașul medieval, înconjurat de ziduri groase, păstrat aproape intact ca pe vremuri, și extra muros, partea care s-a dezvoltat ulterior, cu clădiri moderne, etc.

Străzile sunt pline de turiști dar și de nenumărate pâlcuri de actori, cu costumații dintre cele mai pitorești, care colindă străzile chemând publicul la spectacolele lor. Și folosesc cele mai excentrice metode: unii închiși în cuști purtate de colegii lor, alții suflând în goarne și trompete, sau strigând cât îi ține gura, alții deghizați în automobile de carton, alții de la ferestrele clădirilor care mărginesc străzile înguste țin niște undițe în cârligul cărora atârnă flyerul cu spectacolul, astfel încât când mergi pe stradă dai nas în nas cu reclama respectivă și nu înțelegi bine ce caută și cum stă acolo, etc. Dar sunt și spectacole propriu-zise. Improvizate, e adevărat, dar totuși spectacole: dansatori, jongleri, saltimbanci, clowni, acrobați...

Am vizitat și celebrul Chateau des Papes, reședința oficială a papilor de la Avignon, unde ne-a frapat diferența dintre dimensiunile bisericii în sine și cele ale palatului: se pare că papii erau mult mai preocupați de confortul personal decât de biserică în sine, dar în fine...

De acolo de sus, din grădina lor, priveliștea e superbă, mai ales asupra celebrului Pont d'Avignon, rupt de la jumătate așa cum bine se știe, și despre care Matei bine spunea, undeva: ”Ce bine că l-a rupt apa și a rămas doar Poezia din el...”

.... dar și asupra nu mai puțin celebrului Mont Ventoux. Pe colină există un post de observație foarte bine gândit, cu o lunetă pe un trepied înconjurat de un fel de balcon semicircular, pe balustrada căruia este desenat foarte fidel peisajul pe care îl ai în fața ochilor, cu toate denumirile munților și zonelor pe care le vezi, notate cu precizie pe direcția potrivită.

De asemenea la Avignon există: o Université du Temps Libre,

o Chapelle du Verbe Incarné, un teatru numit pur și simplu ”Le Théatre Au Bout Là-Bas”, foste mănăstiri și abații transformate în teatre, precum și o sacoșă de damă atârnată în fața unui magazin, pe care scrie, alb pe negru ”Un jour j'irai vivre en theorie, parce qu'en theorie tout se passe bien” - dovada mai jos...

Și chiar dacă doamna primar din Avignon, Cécile Helle, a lansat recent o inițiativă legislativă (încă nematerializată) de schimbare a denumirilor școlilor care poartă nume de sfinți (Saint Roch, Saint Jean, Saint Gabriel, Saint Ruf, Sainte Catherine), iar la serbările de Crăciun de acum doi ani a încercat să-l înlocuiască pe Moș Crăciun cu o girafă roșie, toate astea pentru a nu ”ofensa” comunitatea musulmană din localitate, Avignon își păstrează în continuare farmecul său.

A doua zi Carlos și Mariealix ne-au invitat într-o excursie cu mașina la Montclus, un sat medieval minuscul, cu doar 140 de locuitori permanenți, situat pe malul micului râu Sèze, într-o zonă izolată, înconjurat de păduri și de liniște.

Am făcut plajă și am înotat în apa incredibil de curată și care chiar mirosea a pădure... Un râu fără peturi și gunoaie, iată un peisaj care mie mi s-a părut ușor suprarealist, cu atât mai mult cu cât, privind fascinat, îndeaproape, undele cristaline, la un moment dat am surprins o... albină, sau poate o viespe, care stătea efectiv pe apă! Nu-mi dau seama dacă venise acolo ca să bea sau doar să se odihnească într-o manieră inedită...

Albină răcorindu-se în râul Sèze

Râul Sèze la Montclus

Ziua următoare facem o expediție la Mont Ventoux, Muntele Olimp al bicicliștilor din întreaga lume și punctul culminant al Turului Franței, atunci când e inclus în traseu (anul ăsta n-a fost). Muntele se află cam la 40 de km de Roquemaure, iar ideea inițială era să-l facem cu bicicletele, plecând de acasă, cu o noapte popas la poalele muntelui, dar Carlos și Marie-alix au insistat că momentul nu este potrivit, din cauza căldurii (într-adevăr, zilnic au fost temperaturi de peste 35 de grade), așa că am decis până la urmă să facem o vizită de recunoaștere, în vederea unei viitoare expediții, poate chiar anul viitor, dar nu în iulie ca acum, ci în aprilie sau septembrie...

Am plecat cu mașina de teren a lui David, nepotul lor, am traversat câmpurile nesfârșite de lavandă de la Sault (am prins chiar perioada dinaintea recoltării, iar parfumul florilor era la apogeu) și am făcut un mic popas la muzeul lavandei din apropierea orașului, unde ni s-a prezentat tehnica tradițională de obținere a uleiului pur de lavandă prin distilare, cu un alambic nu foarte diferit de cel utilizat la noi la țară pentru obținerea țuicii...

Ajunși la Gorges de la Nesque, ni s-a cam tăiat respirația. Nerecomandat cardiacilor!

Drumul, foarte îngust, este practic săpat în coasta muntelui și străbate numeroase tuneluri, la o înălțime atât de mare încât nu am reușit, de-a lungul celor mai bine de 22 de km, să vedem râul care curge pe fundul văii.

Priveam peisajul și ne gândeam cum, pe munții ăștia pe care îi străbatem noi acum, prin 1866, cu mult înainte ca acest drum să fie construit, poetul provençal Frédéric Mistral se cățăra, echipat cu tot ce-i trebuie unui alpinist, în căutarea frumuseților naturale, dar și a... mierii albinelor sălbatice, care se mai găsește chiar și azi în zonă. Despre expedițiile sale prin celebrul canion, considerat unul dintre cele mai spectaculoase din Franța, Mistral a scris poemul epic Calendou, în limba provençală, care sună cam așa:

”Aquelo Nesco s'encafourno / dins une cuombo arèbro e sourno, / e vèn pièi un moumen que la roco subran / s'enarco amount qu'es pas de dire / vous parle dóu roucas dóu cire / ni cat, ni cabro, ni satire, / n'en responde segur, jamai l'escalaran...”

Aceste versuri, care fac parte din Cântul VII al poemului, sunt inscripționate pe o stelă de la marginea drumului și s-ar traduce în franceză cam așa:

”Cette Nesque s engrouffe - dans une gorge anfractueuse et sombre - et vient ensuite un point ou le roc brusquement - et incroyablement se cabre... - C'est le Rocher du Cyre qu'il s agit : - ni chat, ni chevre, ni satyre , - je vous en repond bien , jamais n'y grimperont ...”

Ceea ce în română ar veni:

”Pe-aici frumoasa Nescă se-nvolburează / pe fundul văii frânte și sumbre / apoi ajunge acolo unde stânca deodată se cabrează... / Este Rocher du Cyre, pe care nici pisică, nici capră, nici satir / vă zic cu tărie, nicicând n-o vor cuceri...”

Pe drum am întâlnit și un grup de mistreți, aflați într-un soi de semi-sălbăticie, care cerșeau de mâncare bicicliștilor opriți la popas.

Am oprit cu 7 km înainte de vârf, la Chalet Reynard, acolo de unde panta începe să fie serioasă și am continuat drumul pe jos, David urmând să ne aștepte în vârf cu mașina.

Traseul, foarte spectaculos, cu porțiuni în care ai impresia că ești pe Lună sau pe cine știe ce altă planetă deșertică, nu mi s-a părut cu mult mai dificil decât Transfăgărășanul nostru, pe care l-am urcat cu bicicleta în 2010, așa că mi-am promis din nou să revin ca să-mi trec în ”palmares” și acest obiectiv, care este un adevărat mit în lumea bicicliștilor de toate vârstele.

Facem un mic popas la cenotaful lui Tom Simpson, campion mondial de ciclism, decedat aici în timpul Turului Franței ediția 1967, din cauza căldurii și a epuizării, dar și, din câte se pare, unor ”întăritoare”, care la vremea aceea nu erau interzise...

Entuziasmați de cele văzute am postat o mulțime de fotografii pe Facebook. Nu mică mi-a fost mirarea ca una din reacții să vină de la un fost coleg de școală generală, Alexandru Stănescu (zis Doctorul), de la care nu mai aveam vești de vreo douăzeci de ani. Știam vag că plecase definitiv din țară, undeva în Elveția sau Anglia. Aflu acum cu stupoare că Doctorul, colegul meu din clasele I-VIII, (împreună cu care făceam asemenea nebunii încât diriginta noastră făcea adevărate crize de nervi, răcnind la noi roșie la față ”S-a speriat școala de voi!” și scoțându-ne în fața clasei pentru a ne altoi cu rigla la palmă - prilej de alte crize de nervi, întrucât la fiecare lovitură scoteam asemenea schelălăieli, încât toată clasa izbucnea în hohote nesfârșite de râs isteric) - locuiește în orașul Orange, la doar câțiva kilometri de Roquemaure, și este, bine merçi, chirurg la spitalul municipal din oraș...

Din acest punct vacanța noastră a intrat într-o viteză superioară, pentru că Doctorul, deși nu era în concediu, ba mai mult, avea și niscaiva gărzi de făcut la spital, a ținut să ne ducă personal cu mașina lui ca să vedem cât mai multe locuri din împrejurimi.

”Hai să vă duc într-un sat mișto. Nu-i departe de aici. Până diseară suntem înapoi”... și o spune pe un asemenea ton încât nici prin cap nu-ți trece să mai zici ceva, așa că facem o vizită fulger la Vaison la Romaine, un sat foarte pitoresc, presărat cu vestigii romane...

Andra privind către Vaison la Romaine

Ceea ce mi s-a părut uimitor în Provence este mulțimea vestigiilor romane și mai ales gradul absolut remarcabil de conservare al acestora. Există elemente de infrastructură construite pe vremea romanilor, care nu doar că s-au păstrat aproape intacte, dar care fac efectiv parte din infrastructura folosită zi de zi de oameni și vehicule. La Vaison la Romaine de exemplu, un pod foarte important pentru oraș, traversat zilnic de mii de oameni și de mașini, este cel construit de romani! A rezistat, vreme de 2000 de ani, celor mai devastatoare inundații (cele mai cunoscute fiind cele din 1616 și 1992) precum și bombardamentelor germane din al doilea război mondial, care nu au reușit să-i afecteze decât un parapet, refăcut ulterior...

Ziua următoare, când Alex ne-a zis că ne duce la Pont du Gard, ne gândeam că e vorba de un pod oarecare, nu mai mare decât cel de la Vaison la Romaine. Dar, după ce am lăsat mașina în parcare, în jur nu vedeam nici urmă de pod... Am intrat în schimb într-un fel de complex turistic, amenajat pe valea unui râu superb, unde se făcea chiar și plajă. Pe malul dinspre munte era o mică pădurice de platani, cu băncuțe, totul foarte curat, cu oameni liniștiți și relaxați.

”Eu nu intru”, zice Alex ”că am mai fost de 10 ori. Vă aștept aici...” Zic: ”Păi ce, ne-ai adus la ștrand?”; ”Lasă bă, ia biletu și du-te pe acolo pe sub platanii ăia și ține-o drept și ai să vezi tu...”

O iau pe Andra de mână și o pornim pe sub platani. La râu, la câțiva metri de noi, câțiva tineri săreau în apa curată ca cristalul de pe stânci înalte de 3-4 m, iar mie mi se scurgeau ochii, dar nu aveam la mine costumul de baie și, în plus, Alex ne aștepta...

La un moment dat trecem de o curbă și... rămânem pironiți locului: eram chiar lângă unul din picioarele uriașului pod de piatră (care, iată, nu se dărâmase... nici după 2000 de ani)...

Pont du Gard este de fapt un apeduct, care a fost însă folosit, atât în antichitate, cât și în Evul mediu, și ca pod. Este și motivul pentru care s-a păstrat atât de bine, căci, punct vamal fiind, nobilii medievali aveau grijă să perceapă taxele aferente, pe care, se pare, iată, le-au folosit nu doar în propriul beneficiu... Un edificiu gigantic, de 50 de m înălțime și 275 m lungime, cu trei nivele, construit din blocuri de piatră de până la 6 tone fiecare, îmbinate perfect, aproape în totalitate fără mortar, făcând parte dintr-un sistem hidrotehnic cu lungimea totală de 50km, conceput și construit în primul secol al erei noastre pentru a aduce apa de la izvorul Uzès, până la fântânile, băile publice și locuințele din colonia romană Nemausus (actualul oraș Nimes), era acolo, la 10 pași de picioarele noastre umblătoare. M-am simțit deodată mic, iar traversarea lui mi s-a părut că a durat o eternitate...

Nu am avut însă mult timp să asimilăm emoția pe care ne-a creat-o acest monument căci, reveniți în Orange, am descoperit o altă minune: Teatrul Antic...

Știam că la Orange există un teatru antic de vizitat, dar mă gândeam că este vorba despre niște ruine, fragmente de tribune, poate o bucată de scenă, ceva coloane rupte... Dar aici este vorba despre cu totul altceva:

Când te apropii de el primul lucru care te copleșește este fațada externă: un zid înalt de 37 m, lung de 103 și gros de 1,8m, fără nicio spărtură sau piesă lipsă! Pe partea interioară a zidului, care este de fapt fundalul scenei, tronează, într-o nișă specială, statuia împăratului Augustus, înaltă de 3,5m. Tribunele, excelent conservate, pot găzdui nu mai puțin de 10 000 de spectatori și asta la propriu, pentru că teatrul este și astăzi perfect funcțional, găzduind frecvent spectacole de teatru sau concerte, care beneficiază de acustica cu totul specială creată de zidul masiv și care, aveam să aflăm, fusese conceput de arhitecții și inginerii romani, tocmai în acest scop. De altfel, la momentul vizitei noastre, în incinta teatrului erau, răspândite peste tot, tot felul de materiale de decor, instalații de sunet care așteptau să fie montate etc, în vederea unui spectacol ce urma să aibă loc chiar în acea seară. Toate astea ne-au scos un pic din reverie, dar ne-am gândit că, totuși, este și asta o metodă de a menține viu acest magnific edificiu, înscris pe lista UNESCO și considerat cel mai mare și cel mai bine conservat teatru antic din întreaga Europă.

Remarcabil mi s-a părut și Arcul de Triumf, de la intrarea în orașul vechi, construit tot de romani și păstrat impecabil, cu decorații autentice, care par o adevărat dantelărie în piatră.

În ultima zi am vizitat și satul Gordes, construit și el tot de romani, în Evul Mediu un important punct vamal, iar în anii celui de al doilea război mondial punct de referință al Rezistenței franceze, unul dintre cele mai frumoase și pitorești din Franța, cu casele lui albe și labirintul străduțelor înguste pe care cândva răsunau pașii lui Chagall...

Am plecat din Provence cu senzația copilului căruia i se ia din față felia de tort mult dorită, sub pretextul că abuzul dăunează grav sănătății... Nu, abuzul de frumusețe nu dăunează deloc sănătății, cu atât mai mult cu cât tot ce am povestit eu aici nu reprezintă cred nici măcar 10% din ceea ce merită văzut în Provence. Iar dacă lumea zice că Partir c'est mourir un peu, pentru noi, de data asta, a fost exact pe dos: plecând spre Provence am simțit că renaștem, iar pe drumul către casă simțeam că murim puțin câte puțin ...

P.S. Mulțumim gazdelor noastre Marie-alix și Carlos Casanova, prietenul meu cubanez ai cărui ochi se umezesc ori de câte ori vorbește despre țara lui de origine și, bineînțeles, doctorului Alexandru Stănescu. Să ne revedem cu bine!