Despre modernitatea și europenitatea lui Mihail Sebastian


În ultima vreme, în această parte a lumii de peste care s-a ridicat vălul regimurilor totalitare de stânga sau de dreapta, metafora cea mai folosită pentru recuperarea trecutului și a memoriei a devenit mitul Atlantidei. Continente de valori, universuri culturale, tezaure omenești morale neașteptate sunt scoase la lumină acum, după apusul întunecatului secol al XX-lea. Într-un fel, capacul s-a ridicat de pe oala cu presiune, iar forța aburului propulsează la suprafață adevăruri și biografii, opere și destine excepționale, oprimate sau reprimate până recent. Unul dintre cazurile de mare revelație culturală este acela al lui Mihail Sebastian. Modalitatea acestei revelări a fost Jurnalul. (Așadar, Jurnalul ca tehnică a Invierii pentru o operă literară de valoare.)
Constatăm și faptul că, numai în ultima vreme, un Traian Chelariu a fost recuperat cu succes de către universitarul Mircea A. Diaconu, reușindu-se în sfârșit și amplasarea bustului său într-un spațiu public onorabil în 2007 în fața Bibliotecii Bucovinei „I.G.Sbiera”, în timp ce doi scriitori din exil, bucovineni de origine, Matei Vișniec și Norman Manea, au explodat pur și simplu la bursa marilor valori ale literaturii mondiale, fiind cei mai serioși candidați români pentru Premiul Nobel.

Un diarist înțelege că povestea vieților este un colier de clipe, ca și o cunună de spini, o bancă de oglindiri ale clipelor, apoi un text, o carte, care mărturisesc, toate, o istorie prin istorii. Povestea cărților este și ea o altă carte, un alt text. Jocurile de reconstituire a acelui puzzle al istoriei clipei, jocul care poate reda cât de cât adevărurile epocii dar și pe cele individuale încep numai după moartea autorilor și numai după transformarea în cenușă și mărturie-mărturisire a însuși timpului .
Să facem aici observația că jurnalul - care este specia ce interesează ca taxinomie literară și ca metodă de psihanaliză - aparține întotdeauna celor atinși de o mare tragedie, celor sculptați de vii de dalta nemiloasă a încercărilor, a suferinței, a inadecvării, a neadaptării.

Atâta cât a trăit, Mihail Sebastian a avut prieteni și mentori aleși dintre elitele vremii (Mircea Eliade, Nae Ionescu), care îl părăsesc însă sub comandamentele ideologiei ce cuprindea România orbită de farurile bezmetice ale istoriei, în încercarea ei scurtă dar marcantă de a fugi de bolșevism jucând politicește pe cartea nazismului și antisemitismului. Prins și strivit de acest determinism planetar epocal precum o insectă în vârful de ac al Marelui Jucător, Mihail Sebastian ispășește în cultura europeană un destin apocaliptic, când viața sa, munca sa și talentul său sunt minimalizate în țară de specialiștii vremii, pentru a fi recunoscute însă abia după aproape un secol și în primul rând în Europa. Orice Atlantidă veritabilă iese la suprafață, cândva. Dar ce straniu circuit al generalizării metabolismului de asimilare a valorilor naționale abia după succesul lor în Occident!
Jurnalul din 1935-1944 al lui Mihail Sebastian conține, la pagina 358, observația făcută de autor într-o joi, 17 iulie 1941: „Am citi ieri corecturi (date de Rosetti), pagina dedicată mie în Istoria literaturii a lui Călinescu. E probabil cel mai sever lucru ce s-a scris împotriva mea. Nici un talent artistic, nici o aptitudine de scriitor. Cu prima observație începe, cu ultima termină. Am fost agasat, dar nu mai mult. E plictisitor să se afle o asemenea pagină într-o istorie literară, care prin caracterul ei monumental este un fapt irevocabil. O asemenea carte de 1 000 de pagini in quarto se scrie o dată la 30-40 de ani. Trebuie deci să așteptăm 4 decenii pentru ca să obținem o rectificare. Dar, după prima iritare, lucrul a încetat să-mi mai pară important. Cel mult sâcâitor. Nu pot lua în serios plictiselile sau chiar dramele literare. Il s’agit de vivre. Moartea e posibilă în fiecare zi, în fiecare ceas. Ceea ce s-a petrecut la Iași (și încă nu mă pot decide să scriu aici tot ce am aflat între timp), se poate repeta aici. Și atunci? Cariera mea de scriitor nu m-a obsedat niciodată: acum nici nu mă interesează. Voi mai fi scriitor după război ? Voi mai putea ? Mă voi lecui vreodată de atâta dezgust acumulat în acești ani groaznici, bestiali ani ?”

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Minerva, București, 1982, George Călinescu notează la pagina 963-964: „Foarte înrudit cu Mircea Eliade este Mihail Sebastian (Iosef Hechter, n. Brăila, 18 octombrie 1907 – m. 29 mai 1945), elev și el al lui Nae Ionescu.” Se remarcă de la bun început miza doctrinară naționalistă cu care Călinescu expediază cazul Sebastian: „”Destin”, „experiență tragică”, sunt noțiuni care vin des sub pana sa, aplicate însă numai la problema iudaismului.” (Nu pot evada din calea tentației de a replica peste timp magistrului criticii noastre românești, lui George Călinescu, însoțindu-mă de aceeași specie de observație critică cinică utilizată de domnia sa în Istoria literaturii… , că nu îmi imaginez un om real, un Mihail Sebastian care, sub presiunea măsurilor și legilor antisemite care veneau irepresibil în epocă și care îi vânau pe evrei ca pe șobolani, ar fi început imperturbabil să susțină disertații despre miza pacifistă a, bunăoară, bastonului falic al... călușarilor, asta în timp ce etnia sa era trimisă în lagăre. Niciodată nu aș reuși să epuizez un imaginar al absurdului, dacă aș gândi astfel, adică mai ales cu teză, și mai ales cu lipsă de obiectivitate în chestiunea discriminării, și încă pe plaja de valorizare a reacțiilor minoritarului în raport cu o majoritate ce pierde busola umană.) „Autorul este un adept al lui Descartes, spune mai departe Călinescu, ținând la lucrurile „clare și distincte”, și aplicând acest cartezianism mai ales în câmpul senzațiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat cu exactități de geometru. Neputându-și îngădui decât o singură experiență, aceea a rasei sale (remarc și aici caustica ricanatoare a criticului, din nou reducționist și nedrept, pentru că notația lui e doar premisă a unei ideologii și a unei atitudini cvasi-rasiste, fără miză estetică, n.m.), scriitorul se refugiază în analiză și însemnările sale erotice sunt mai mult stendhaliene decât gidiene. Talentul artistic pare a lipsi, totuși ca prozator, scriitorul posedă o ritmică vie și o frază fin echivocă, de o maliție imperceptibilă.[…] Ultimul roman, Accidentul, abstract, fără situare geografică (autorul n-are nici acum însușiri de scriitor) pare a infirma vocația de romancier.[…]Paginile de Jurnale rămase sunt mai mult o imitație de jurnal gidian, afectate, snobe, pline de inconștiență deși nu dizgrațioasă infatuare în jurul acțiunii literaturii proprii: „Sunt la un punct primejdios, în ce privește piesa mea, începe să-mi placă actul trei.”” (Citat final fără context, compromițând sensul afirmațiilor lui Mihail Sebastian).
Sunt invocate aici de către Călinescu multe clișee privind evreitatea – asumată, de altfel, a autorului -, și nu clișee ce pot fi conotate pozitiv, ci numai din cele negative (pe care le vom regăsi oricând mult mai bine sistematizate la Andrei Oișteanu, în tratatul Îmaginea evreului în cultura română….), clișee pe care George Călinescu ține să- și întemeieze judecata textelor. De fapt, Călinescu vede în orice demers al autorului numai „o prezentare a tezei evreiești”, căzând el însuși în capcana sensului unic al unui raționament exclusivist. Găsesc că acest veritabil edict de desființare a lui Mihail Sebastian de către George Călinescu în monumentala Istorie a Literaturii Române își are originea în tipul de sensibilitate al criticului, încă nefamiliarizat el însuși pe deplin cu spiritul modern al personalității și stilului lui Sebastian, ce era, prin structură și prin arhitectura sufletească și mentală, un veritabil citadin, un urban cosmopolit, un copil privilegiat și fără frustrări culturale al metropolei, cât și un veritabil european prin formație și biografie. Nu este, acesta, singurul caz de respingere de către elitele culturale românești a modernității – ca o palidă tentativă care, iată, s-a putut insinua din când în când, deși fără succes, și în cultura română, cultură căreia, însă, agregarea și cristalizarea masivă a epocii moderne i-au lipsit.
Pe 28 martie 1941 Mihail Sebastian își descrie spaima în fața oficializării antisemitismului, devenit tot mai mult unul "de stat", consfințit de lege: "Altă dată - chiar sub legionari - antisemitismul era bestial, dar în afară de lege. Era oarecum scuza lui. Și oricând - măcar de formă - puteai să apelezi la autoritatea de stat. Un minim de dreptate era păstrat în măsurile oficiale. Acum și sentimentul ăsta - oricât de precar - al unei justiții oficiale e pierdut."
La 20 septembrie 1944, Mihail Sebastian avea revelația visului devenit crez al vieții sale ce a fost orânduită după principiile libertății și ale unui liberalism individualist, tipice la un creator original și tipice pentru o conștiință originală : „Nouă ne trebuie libertatea lui Montaigne: o libertate de intelectual care își apără singurătatea.” De pe această poziție, fără îndoială, Mihail Sebastian și-a putut asuma și singurătatea sa, una vizionară, : „Sunt probabil foarte bătrân. N-am regăsit la munte exuberanța mea de altădată. Mai mult melancolic – aproape trist. Simt nu știu ce fel de oboseală veche și duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate…Ultima zi a anului. (31 decembrie 1944). Mi-e rușine să fiu trist. Este totuși anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferințele, peste toate deziluziile rămâne totuși acest singur fapt fundamental. Mă gândesc la Poldy, mă doare depărtarea de el, aștept să-l revăd – și tot restul se topește în regrete și speranțe.” Ultimele cuvinte ale Jurnalului lui Sebastian mărturisesc ca și la început gândul autorului pentru fratele său, Poldy, așadar atașamentul față de familie. Jurnalul, care e unul din cele mai bine cotate Jurnale ale literaturii universale, e o confesiune și o frământare perpetuă despre deznădejdea individuală ce se supune totuși unei speranțe colective și unui program de însănătoșire spirituală a speciei, situate la distanță de bisturiul criticii. Aici se și întâlnește Mihail Sebastian cu Norman Manea, care făcea o confesiune similară: „între adevărul tău și adevărul lumii, ia partea lumii.”. E, la cei doi, o energie impresionantă a vieții care nu mai e pur și simplu un dat, ci rezultatul unei lupte împotriva persecuției, a disoluției. Supraviețuirea lor fizică și morală e rodul ascendent al magiei ce unifică factorul rigorii, Boaz, și cel al milei sau blândeții, Yakim. Utilizez aici acest cuplu fondator de principii active din mistica iudaică pentru a accede la esența primordială a background-ului evreiesc așa cum funcționează el prin educația evreului, indiferent de cetățenia lui, și așa cum trebuie să fie el înțeles în mod corect. Acest background nu e unul autodistructiv și schizoid, cum în mod incorect accentuează neavizații, ci unul de extrapolare și unificare, așa cum învățăturile talmudice transmit elevilor lor. Extrapolarea omenescului se face prin stâlpul rigorii, Boaz, și stâlpul iertării, Yakim. Boaz simbolizează arhitectura urgentă a legilor morale, a stăruinței și a nevoii de a înțelege și de a ierta (a ierta chiar și în trădare până și pe prietenul cel mai bun care te abandonează morții prin trădarea lui), dar Boaz reprezintă și fermitatea raționamentelor politice și intelectualiste din literatura lui Sebastian. Stâlpul îndurării, însă, Yakim, ar putea fi întruchipat de aerul de idealitate, de desprindere (să nu uităm că până și speranțele politice Sebastian și le proiecta într-un spațiu îndepărtat și vag, cel englez, deși bătălia determinantă pentru istoria românească se dădea între ideologii antagoniste orientate tributar față de Berlin sau față de Moscova), de noblețe, de uimire, de puritate netrucată și neajutorată pentru că sinceră ale universului literar creat de Sebastian sau de Manea, ca și de poeticitatea celui de al doilea text – ce se relevă la cei doi numai la eventuala relectură – care se dizolvă în raționalismul ca matrice a plasmei literare. Acesta este miezul talmudic plin de căldură umană dar și de rigoare.
Jurnalul la Sebastian e scris din plăcere, din vocație și chiar din datorie asumată, ca la Monica Lovinescu. (Premiza Est-eticii, invocată de Monica Lovinescu mai târziu în construcția morală a operei scriitorului sub dictatura bolșevică, este așadar anticipată de Mihail Sebastian prin construcția morală a operei scriitorului sub dictatura fascistă.) Jurnalul are evocarea destinatarului explicit, ușurința și fluența comunicării, ieșind astfel din șablonul scriiturii de sertar. Nimic din corvoada scriitorului de jurnal atribuită lui Maiorescu sau lui Rebreanu. Mai mult, unele similitudini de epocă ne fac să tresărim: anii 1940, așa cum îi descrie Sebastian, seamănă nefiresc de bine cu anii 1990-2000, atât în România, cât și în Europa sau America. Acest argument cântărește mult în aprecierea caracterului universal al operei diaristice a lui Sebastian.
Mihail Sebastian constata, în 1943: „Tranzitia pronunță divorțul absolut între cuvânt și faptă, între declarații și realitate.[...] Mai târziu, mult mai târziu, se va scrie poate un studiu special despre un fenomen straniu, specific acestor timpuri; cuvintele își pierd sensul, devin fără densitate, fără conținut. Cine le rostește nu le crede; cine le aude nu le înțelege. Dacă ai lua vorbă cu vorbă și ai analiza gramatical, sintactic, semantic atâtea și atâtea declarații pe care le găsești aproape zilnic în ziare și le-ai confrunta cu faptele la care se referă – ai vedea că într-adevăr divorțul între cuvânt și realitate este absolut.[…] Am renunțat să mai urmăresc mersul războiului. Nici n-am cum. Lectura ziarelor este parcă un exercițiu de descifrare a unui text, pentru care îți lipsește cifrul. Și totuși este așa de interesant! Pentru prima oară mi se întâmplă să gândesc că adevărul este un lucru în mod absolut necamuflabil. De sub toate contrafacerile, de sub toate minciunile, de sub toate aberațiile, oricât de adânc l-ar ascunde, oricât de groaznic l-ar mutila – încă răzbate, încă sclipește, încă respiră.[…] E o îmbulzeală teribilă (de ordin moral) pretutindeni. Toată lumea se grăbește să ocupe poziții, să valorifice titluri, să stabilească drepturi. Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau. Cel mai bun lucru e așteptarea. Acum nu se poate vorbi. Cel mult urla. E drept că ani de zile am așteptat clipa în care să pot în sfârșit scoate un țipăt de răzbunare – după atâta scârbă, după atâta dezgust. Într-o zi voi scrie o carte. E încă cel mai bun lucru pe care-l am de făcut. Nu sunt un om de întruniri, de co¬mitete, de ședințe. Mă convoacă toată lumea, ba la liceu, ba la colegiu , ba la scriitori. Ce să fac acolo? Ce am de spus voi spune la timp. În nici un caz astăzi, când nu se mai aude nimic de atâtea țipete”.

Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost comparat și cu cel al lui Jeni Acterian ( „Jeni Acterian și Mihail Sebastian sunt, în domeniul literaturii de frontieră, asemenea capului și pajurei unei medalii de valoare unică… N-am spus monedă, ci medalie, cele două jurnale sunt, fiecare în felul său, un unicat excepțional, atât prin mărturisirea despre sine, cât și prin cea despre o epocă", spune editorul, Doina Uricariu), registrul său e mai afectiv dar de aceeași intensitate a notației intelectuale a realității ca la Jurnalele Monicăi Lovinescu, iar marja sa de ingenuitate, de candoare e de același rang cu Jurnalul Annei Frank . Cu Jurnalul Annei Frank, cu atmosfera flamandă a iudaismului înfloritor din Nord, cu Sinagoga Portugheză din Amsterdam și cu Muzeul de Istorie Iudaică din Amsterdan m-am întâlnit pe îndelete în cursul unei călătorii în Olanda facută cu unul din discipolii, elevii și admiratorii lui Mihail Sebastian, coleg de lagăr de muncă forțată al ilustrului scriitor, în timpul persecuțiilor antisemite. În Olanda, în Germania, în Franța, în multe țări europene actuale, Holocaustul este studiat în școală, iar alte episoade ale istoriei omenirii, cum ar fi Gulagul recent din Est sau războaiele de exterminare din Africa ori din Asia sau Orientul Mijlociu sunt și ele studiate temeinic în școli. Cum, altfel, s-ar putea face educație antidiscriminare, cum altfel ar putea „apărea” din ce neant? cetățenii cu aptitudini pentru toleranță și pentru spiritul democrației reale, dacă exemplele eșecurilor de dinaintea noastră sunt uitate imediat și repetate iar și iar de către omenire?
La Mihail Sebastian există în egală măsură ca la Anna Frank deși mult mai amplu și divers (în fond, el e deja adult, în timp ce Anna era doar un copil!) descrierea felului în care atmosfera discriminatoare, antisemită, se insinuează în societate, se întemeiază, se organizează politic și social, se dezvoltă, duce la ură și intoleranță, la justificarea crimei, la arderea de tot, la shoah. În 1945, la interval de două luni, deportată la Auschwitz, Anna Frank moare în chinuri de un tifos izbucnit din cauza mizeriei, apoi și Mihail Sebastian moare într-un tragic accident rutier.
Jurnalul lui Sebastian are o poveste, ca și Jurnalul Annei Frank. După sfârșitul războiului, tatăl Annei, Otto Frank, singurul supraviețuitor din familie, s-a întors la Amsterdam unde primește de la prietenele Ellie și Miep jurnalul ținut de Anna pe vremea cât stătuse ascunsă. Cele două găsiseră filele jurnalului aruncate pe jos după percheziția naziștilor din ziua arestării Annei. Jurnalul a circulat întâi printre prietenii de familie, apoi în 1947 a fost publicat prima oară la Amsterdam. Succesul a fost atât de mare încât au urmat numeroase alte ediții difuzate în toata Europa și SUA. In prezent este studiat în toate școlile olandeze, americane, germane și israeliene. Dorința Annei: "Vreau să continui să trăiesc chiar și după moartea mea" s-a împlinit. Jurnalul a început să fie studiat în mai toate țările care construiesc democrații reale.
Și Jurnalul lui Mihail Sebastian - de fapt adevărurile sale și oglinzile vieții lui – are o lungă poveste pentru a ajunge la lumină. El a fost pierdut de scriitor în tren. Refăcut de autor, el e descoperit de urmașii stabiliți in Franța, care îl publică. Edward Kanterian (profesor de psihologie la Trinity College & Jesus College din Oxford, Marea Britanie) traduce și editează acest jurnal și în Germania în anul 2005, când, la Universitatea Ludwig-Maximilian din München se acordă post-mortem Premiul literar Geschwister-Scholl, un premiu important care se decernează anual unor cărți ce contribuie decisiv la creșterea responsabilității civice prin curaj intelectual, estetic și moral. Volumul este considerat „un document de maximă valoare istorică și culturală, vorbind despre antisemitismul societății românesti în anii războiului și despre rinocerizarea (iar rinocerizarea înseamnă aderare la fascism, tot așa de bine cum astăzi îi putem adăuga aderarea la bolșevism, n.m.) unor intelectuali români eminenți, deveniți ulterior, prin emigrare și prin purificarea în baia de modernitate occidentală, elite ale culturii universale”.
Oricât de multe discuții au fost și vor mai fi în legătură cu substanța jurnalului și a temelor operei lui Mihail Sebastien, oricât de mult se va fi ciocnit spiritul iudaic cu cel al românismului în anumite etape ale istoriei de pe teritoriile românești, cert este că intelectualii, politicienii, istoricii și oamenii de cultură contemporani trebuie să înțeleagă aceste realități, să-și asume istoria națională cu tot cu parantezele ei incomode, să conceptualizeze un alt discurs pentru viitor, un timp-epocă democratic, situate departe de experiențele tragice din trecut, departe de intoleranță și de extremismul politic. „Fiecare generație este împovărată de păcatele părinților tot așa cum este binecuvântată de faptele strămoșilor.” spunea Hannah Arendt.
Rememorând faptele de bază, Jurnalul lui Mihail Sebastian cuprinde nouă caiete: I. 12 februarie 1935- 4 aprilie 1937, II.18 octombrie 1937 – 24 aprilie 1940, III. 3 mai 1940 – 17 iunie 1940, IV. 1 ianuarie 1941 – 22 iunie 1941, V. 24 iunie 1941 – 21 decembrie 1941, VI. 22 decembrie 1941 – 16 aprilie 1942, VII. 1 mai 1942 – 29 decembrie 1942, VIII. 1 ianuarie 1943 – 31 decembrie 1943, IX 8 aprilie 1944 – 31 decembrie 1944.
Temele principale care îl frământă pe scriitor rămân fără răspuns: tentația naționalistă versus europenizarea și modernizarea țări; intelectualii și politica versus intelectualii și turnul de fildeș; dilemele intelectualului evreu versus dilemele generale ale umanității; condiția evreului versus condiția omului în general.
Spre deosebire de Leon Volovici, care consideră că «jurnalul lui Sebastian e în bună măsură un jurnal de scriitor, dar nu și unul „literar”», eu văd o concentrație mare de literatură, construită lovinescian, în maniera descrisă și de Monica Lovinescu sau de Gheorghe Grigurcu, atunci când susțin că adevărata operă literară a scriitorului sub dictatură este încorporată în rezistența sa etică, verticală. Însuși Sebastian este alcătuit, ca ființă și ca dăruit creator, din acest aluat, căci afirmă că „nu există valoare în creația omului care nu e integru”. Jurnalul lui Sebastian din 1935 – 1944 poate fi citit pe mai multe niveluri, de la cel intim (iubiri, mama, doi frați, lumea visului, a lecturilor și a muzicii atotstăpânitoare), trecând prin cel de creație (cărțile, articolele la Cuvântul sau la Azi, eseurile și meditația frământată) sau prin nivelul reflecției la marile teme evreiești și/ sau în contextul românismului, ajungând la jurnalul intelectual și politic, riguros, reflectorizant puternic al realității încordate a epocii, în care Sebastian descrie cu elocvență cele două perioade de rinocerizare a societății românești, odată cea nazistă și a doua oară cea bolșevică prosovietică, ambele afectând din păcate numeroși intelectuali români și intelectuali evrei prin „imbecilitatea îndoctrinată care e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură și simplă”.
Între multiplele chei în care putem citi acest bogat Jurnal se numără și cheia muzicală, una din cheile de arhivare a gusturilor elevate ale scriitorului în materie de muzică. Încă de la „primele acorduri” ale Jurnalului descoperim că scriitorul însuși nu concepea altfel viața sa decât prin filtrul și protecția oferită de marea cultură, de marea muzică a lumii, iar eu văd în asta un simptom al adevăratului om modern, cel care trăiește prin reperele fundamentale ale artei și culturii, ale spiritului și ale filosofiei, iară nu prin comenzi ideologice: „ 1935: [Marți], 12 februarie 1935, 10 seara: Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert G-dur de J.S.Bach, pentru trompetă, oboi, cembal și orchestră. Urmează, după pauză, un concert în sol minor pentru pian și orchestră de același. Sunt în plin Bach. Aseară, în timp ce îi scriam o lungă scrisoare lui Poldy (Pierre Hechter, medic, fratele mai mare al lui Sebastian, n.m.), ascultam, de la Lyon – pentru prima oară prins extrem de clar – al patrulea concert brandenburghez. Pe urmă, un concert pentru pian și orchestră de Mozart.” Pe onestul Sebastian, marea muzică îl însoțește peste tot și îl apără de durerea vieții: „11 decembrie 1936, vineri: Vin de la Filarmonică. Am ascultat Concertul în sol major pentru pian și orchestră și Variațiunile simfonice de Franck, cu Arthur Rubinstein. Simfonia IV de Schumann (am ascultat-o astă-seară cu o plăcere pe care niciodată nu mi-a dat-o) și Till Eulenspiegel de Richard Strauss.[…] Aseară, la Ateneu, Oratoriul de Crăciun de Bach. Luni seara, Casals. Variațiunile pe o temă de Händel de Beethoven, concertul de Boccherini, o suită de Bach și trei corale. În afară de asta, mereu Enescu: a treia sonată de Brahms, o sonată de Schumann, una de Mozart, una de Bach. În afară de muzică nu mi se întâmplă nimic….Nu sunt disperat: sunt amorțit și încerc să fiu insensibil.”
Concert în re minor de Tartini, Sonata în do minor de Beethoven, Simfonia spaniolă de Lalo, Nocturna și Tarantela de Szymanowski. Concert pentru basson și orchestră de Mozart. Recitalul Fenerman: sonată Locatelli, sonată Beethoven, Après au rêve de Fauré, Tango de Albeniz, sonată de Frescobaldi. Simfonia VII de Bruckner, dirijată de Perlea. „Aseară concertul Casals-Enescu la Filarmonică, notează autorul vineri, 10 decembrie, 1937. Concertul pentru violoncel și orchestră de Schumann, Concertul pentru violoncel, vioară și orchestră de Brahms. Foarte sinceră, foarte pură emoție. Mi-e în general atât de greu să fiu cu totul prezent în timpul unui concert! Mă străbat o sumă de gânduri, o sumă de imagini. Antoine Bibescu mă întreba, duminică dimineața, dacă am înclinare pentru muzică. I-am spus că nu…dar încerc să ascult o bucată de muzică așa cum citesc o carte…”(p.133, în ediția Humanitas, 2002).
Esența artei, crede autorul, este sinceritatea solitudinii actului creator: „Casals îmi dă lacrimi. Nu am curajul să-l aplaud. Mi-e rușine să-l „aprob”. Ce teribilă lecție de artă, și poate și de viață! Nici un „chichi”, nimic strălucit, nimic cu vervă; totul simplu, grav, necomunicativ, ca într-o mare singurătate”.
Printre ultimele audiții consemnate de Jurnal: „ Aseară, cu Bibeștii, la Nunta lui Figaro, mizerabil cântată. Am ascultat totuși cu nesfârșită plăcere”(noiembrie 1943).
Războiul sfârteca și înghițea Europa, precum o fiară feroce și dementă. Anul 1944 este unul când Sebastian finalizează alte traduceri din geniul literar englez, când primește vești proaste, deși tot mai visează să înceapă și o carte dedicată lui Balzac de care e fascinat, când i se joacă Steaua fără nume, când locul muzicii îl iau desele bombardamente ce îi distrug unul după altul diversele locuințe. Pe măsură ce războiul și violența intraseră în viața sa, muzica și bucuriile ei se retrăseseră. Poartă în aceste luni convorbiri cu Vișoianu, întors de la Moscova. Notează apoi: „Vișoianu crede în libertate – dar acolo nu e libertate. O mare spaimă a oamenilor de a vorbi, de a avea opinii, de a spune limpede da sau nu. Necesitatea României (susține Vișoianu) de a merge cu Sovietele este indiscutabilă, dar luarea de contact e dificilă…Mare ignoranță și mare mizerie. Înclin să-i dau dreptate lui Vișoianu – și pe urmă mă opresc. El este un occidental. Un om pentru care confortul, buna-stare, buna-cuviință, politețea, sunt deprinderi vechi, necesități de viață. Dar în Rusia e un regim pentru muncitori și țărani, pentru oameni care abia acum învață să citească, să se spele, să mănânce. Milioane, zeci de milioane de oameni care urcă greu din mizerie spre oarecare civilizație elementară. E o lume fără rafinament. Tot ce am iubit, discreția, eleganța morală, ironia, respectul ideilor, sentimentul estetic al vieții sunt imposibile într-o asemenea lume, care rezolvă alte probleme mai imediate: foamea, frigrul. Poate că ne și amăgim când credem că setea noastră de libertate este una și aceeași cu a marilor mulțimi. Nouă ne trebuie libertatea lui Montaigne: o libertate de intelectual care își apără singurătatea. Þăranii, muncitorii – oamenii din „gloată” – au cerințe mai simple, mai tari.” (p.566)
Viața lui Mihail Sebastian a fost o pasionată și sfâșietoare simfonie cu final neterminat. Sau încheiat înainte de vreme. În anul 1934, la apariția eseului ce l-a aruncat și în războiul său cu lumea, mult mai intens decât războiul mondial și decât lagărele de exterminare, Mihail Sebastian, premonitor, scria:
„Încredințez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credință și le va citi așa cum ar sta de vorbă cu el însuși. Nu-l cunosc pe acest om tânăr și nu știu cine este. Dar sunt convins că este.”
Iată că acum, peste multe decenii, aflăm că omul cel tânar, ilustrul necunoscut cu care „dialoga” și pentru care scria Mihail Sebastian, suntem noi, cititorii lui de astăzi.


Angela Furtună
4 aprilie 2008