Seara de Florii a acestui an 2008 ne-a lăsat mai săraci cu un simbol al conștiinței românești nearestate: a murit, la aproape 85 de ani, departe de țară, într-un spital din Paris, Doamna Monica Lovinescu. Dincolo de toate vorbele mari care s-au spus în ultimele ore (dar numai cu această ocazie a decesului și mai ales de către cei care în timpul vieții sale au nesocotit cu vocație semnele valorii profesionale și morale ale scriitoarei și jurnalistei dispărute), prefer să îi dau dreptate îndeobște lui Nicolae Manolescu, ce spunea încă de acum 13 ani: „m-au legat de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca un mare respect și o mare iubire. Le voi rămâne îndatorat toată viața pentru exemplul de curaj și onestitate pe care mi l-au oferit. Și îi voi iubi toată viața.” (1) Îi voi iubi, la rândul meu, și voi avea grijă ca această dragoste să rămână o profesiune de credință pe care o vom transmite și tinerilor ce vin. În vremuri de gravă dezaxare a umanității, mentorul spiritual cel mai bun rămâne Dumnezeu, deasupra oamenilor, dar Maestrul de morală și gândire literară nu poate fi altul decât un mare iubitor de adevăr și de onestitate. Monica Lovinescu a fost un astfel de om rar, pentru că niciodată nu a obosit să ofere și să pretindă și de la contemporanii săi curaj și demnitate: „pentru adevăr nu e niciodată prea târziu…” pentru că nu trebuie să obosim a fi „ucenici la porțile Adevărului”.
Voi stărui mai ales asupra meritului cel mai înalt al Monicăi Lovinescu: neodihna de a problematiza și de a pune în discuție sau de a participa la dezbaterile de idei capitale pentru vremurile noastre, în chiar centrul parizian al elitelor culturii europene, meditând asupra marilor teme ale întunecatului secol al XX-lea: Răul, totalitarismul de dreapta sau de stânga, diversele trădări cu accent special pe trădarea intelectualilor…dar mai ales profilaxia acestor maladii ale istoriei, analiza felului în care omenirea se poate apăra de repetarea marilor tragedii colective: „totalitarismul stă[…] în Ochiul lui Big Brother de care nu scapi în nicio cămară a sufletului și a minții tale.”(2) La trecerea către mileniul al III-lea, Monica Lovinescu avertizase că „între camera de gazare nazistă și canibalismul descris în spațiul concentraționar comunist de un Martcenko, răul și crima și-au păstrat același statut sălbatic, dar, în același timp, au fost aduse la ceasul tehnologiei celei mai avansate.” (3) Necontenită a rămas uimirea Monicăi Lovinescu în fața cacealmalelor politice și a pasivității cu care Estul Europei și mai ales elitele românești au primit și continuă să primească palmele destinului (ne)meritat (?): „E foarte grav. Faptul că nu se vând cărțile care ne analizează trecutul poate proveni din mizerie. Dar că nu se scrie despre ele, că nu sunt înregistrate după valoarea lor excepțională, dezvăluie o altă mizerie: intelectuală și sufletească. Singura îndârjire de care dăm dovadă ca neam pare a fi acest refuz de a înțelege ce ne-a fost dat să trăim. N-avem cum să fim „răzbunați” dat fiind că sabotăm și martorii, și istoricii.” Acceptarea Monicăi Lovinescu în elita intelectuală veritabilă a secolului al XX-lea a rămas o chestiune dificilă, dar tipică pentru lumea misogină în care trăim, și în care majoritatea gânditorilor se codesc a trata prea tranșant problema majoră a „Esențialei identități dintre fascismul negru și fascismul roșu”, așa cum a enunțat-o Revel: „Nu văd de ce negaționismul și contestarea existenței crimelor împotriva umanității ar reprezenta delicte penale doar atunci când e vorba de crimele naziste, nu și de cele comuniste.” Mi se pare evident faptul că există întotdeauna adevăruri pentru care lumea nu este încă pregătită să raționeze cu calm și înțelepciune, iar unul dintre aceste adevăruri a fost și pentru Monica Lovinescu un fir de gândire călăuzitoare pentru care contemporanii săi nu sunt încă pregătiți și nu sunt încă despovărați de vinile istorice fierbinți. „Richard Pipes, celebrul istoric american, n-a sfârșit a se mira de primirea ce i s-a făcut la Universitatea din Ierusalim cu prilejul unui colocviu asupra revoluției ruse, atunci când a afirmat ceea ce i se părea o evidență, și anume că sistemul comunist a furnizat nazismului modelul Statului polițist cu Partid unic.”, spune Monica Lovinescu în „Negaționiștii de stânga”, p.112-113, Diagonale, Ed. Humanitas, București, 2002. Efortul Monicăi Lovinescu și al altor intelectuali europeni (din ce în ce mai puțini, însă) de a asemăna cele două totalitarisme i-au adus mulți dușmani în viață și chiar nemeritate acuze de antisemitism, dar au aureolat-o și ca martir pentru posteritate. Lupta aceasta în care Monica Lovinescu s-a angajat total este totuși esențială pentru terenul democrat al drepturilor omului din mileniul în care am intrat. Însăși originea răsăriteană a scriitoarei i-a canalizat cercetarea și atenția înspre recucerirea demnității poporului român și a Estului, traumatizate cu sălbăticie de două ori: o dată, de sclavagismul instalat aici prin bolșevizare și, a doua oară, după 1989, prin trădarea Europei care a refuzat să pună presiunea moralizatoare pe Rusia, adoptând însă atitudinea de a „suporta mai ușor comunismul decât anticomunismul, declarat mai departe „visceral” și „primar”. ”(4)
Mesajul esențial al Monicăi Lovinescu rămâne acela de a părăsi falsele teme ale istoriei, și de „a nu mai căuta vinovați printre inocenți”, în schimb de a ne feri de confuzii, preluând formularea istorică a lui Alain Besançon făcută la colocviul „De la disidență spre democrație” (5) : „Cea mai mare surpriză din postcomunism a fost că el n-a făcut obiectul unei damnatio memoriae. Nazismul, când a fost zdrobit, a provocat o reacție de oroare universală, perfect justificată și care, încă în zilele noastre, își păstrează toată vigoarea. Trimitem mai departe în închisoare niște nonagenari inculpați pentru că au participat, deseori ca subalterni, la acțiuni mai mult sau mai puțin groaznice … În același timp, însă, pentru sistemul sovietic, Occidentul a cerut o amnistie, și nu doar Occidentul, ci și lumea sovietică. În toate țările din Est s-a invocat iertarea. Or iertarea nu poate fi acordată decât celor care au remușcări. Dacă nu sunt exprimate remușcările iar iertarea e acordată unilateral, înseamnă că instalăm nedreptatea la temelia noilor structuri. E ceva groaznic…De altminteri amnistia a fost imediat urmată de amnezie. E ceva cu totul extraordinar dacă ne gândim că experiența comunistă a făcut mai mulți morți decât nazismul, a zdrobit mai profund sufletele și spiritele decât nazismul, a distrus mai fundamental societatea decât nazismul, a ruinat viața a zeci, sute de milioane de persoane … Și imediat s-a luat hotărârea ca totul să fie dat uitării. Pe drept cuvânt nazismul apare astăzi celor mai mulți ca o monstruozitate morală excepțională, însă, în acest timp, comunismul s-ar zice că a fost un fel de accident meteorologic de care nimeni nu se consideră responsabil.”
Monica Lovinescu a lăsat un mesaj pentru istoricii, sociologii, politicienii, filosofii, „analiștii media” actuali: logica dublă a secolului trecut, construcția politică și culturală bazată pe schizoidia criminală, trebuie abandonate. De dragul acestui adevăr și al stabilirii raporturilor corecte între oameni și între țări, Monica Lovinescu a sacrificat o carieră de scriitoare genială. Dar ea a considerat că este mai oportun să avertizeze: dacă logica dublă, a abuzatului politic și a abuzatorului legitimat, continuă la scară largă și nu sunt sancționate, atunci tragediile cu care ne vom confrunta vor fi din ce în ce mai cumplite, după cum spusese odată și Noel Bernard, directorul postului Europa Liberă (citat de Nicolae Manolescu în „Posteritatea unor efemeride”, România Literară, nr.8, 8-14 martie, 1995) care observase și faptul că istoriile se repetă, iar „Viitorul va fi întotdeauna cert (și mincinos, n.m.), în timp ce trecutul – imprevizibil”.
Această idee nu va fi niciodată suportată de marii tirani care conduc lumea și cărora și fragila scriitoare și jurnalistă română Monica Lovinescu li s-a opus. Cu dragoste nedezmințită față de România și față de români li s-a opus.
La ceasul despărțirii, nu pot lua cu mine mai departe decât modelul în efigie morală al Doamnei Monica Lovinescu înscriindu-l asupra Cenacului „Monica Lovinescu”. Pentru noi generații de conștiințe, vom duce mai departe flacăra iubirii de adevăr primită în dar de la marea luptătoare afirmată timp de decenii, în diaspora românească, pe tărâmul ideilor și al paradigmelor esențiale ale omenirii actuale.

Destinul Monicăi Lovinescu se aseamănă cu destinul tatălui său, criticul Eugen Lovinescu: doi oameni absorbiți, fiecare în parte, în câte o idee cât un program de o viață. Acesta din urmă, așa cum observase Aurel Sasu în „Eul suveran – Paradigme lovinesciene” a ales un drum „de independență morală”, de la capătul căruia ne domină nu numai prin numărul volumelor (peste 100 publicate), ci „prin efortul excepțional de a se integra unei absolute „existențe în individualitate””, vizând o „demantelare a realului” și înțelegând creația ca o conștiință a singurătății derivată din exagerarea ideii de „menire demiurgică”. Astfel Eugen Lovinescu se construiește pe drama asumată a „însingurării nu numai de ceilalți, ci și a însingurării de sine”. Spre deosebire de tatăl său, Monica Lovinescu se definește pe sine și se construiește prin asumarea unui rol public de conștiință în expansiune, de identitate colectivă revendicată în numele unor idealuri de salvare a elitelor țării sale, a poporului său, de așezare a omenirii sub un cer moral mai senin. Frământările cotidiene ale acestei deveniri neîncetate, etapele de purificare a conștiinței în expansiune pe care Monica Lovinescu o opune realității, după întoarcerea pe toate fețele și pe toate referințele posibile a faptelor analizate, mă fac să admit că specia literară a jurnalului și a memoriilor prin care această scriitoare ne rămâne în atenție descinde direct din metabolismul cu care Fericitul Augustin a generat Confesiunile(6) și a alimentat marile polemici cu Pelagiu. Dacă la finele antichității, cei doi se înfruntaseră cu mare ecou public în chestia raportului dintre morală și religie, mânuind argumentele definirii libertății și ale originii răului în raport cu Dumnezeu, la fel se va înfrunta în zilele noastre o gânditoare ca Monica Lovinescu cu pleiada de contestatari de rigoare, în chestiunea raportului dintre morală și creație literară (7), mânuind argumentele definirii libertății și a originii răului vizavi de factorul politic. Ceea ce rămâne după zbuciumul acestor polemici și scrieri de opere capitale este miza sincerității absolute și a onestității.

(1) Manolescu, Nicolae, „La aniversară”, România literară, București, nr.31, 9-15 august 1995.
(2) Lovinescu, Monica, „Anul 2000”, Diagonale, Ed. Humanitas, București, p. 165.
(3) Op.cit., p.165.
(4) Op.cit., p. 114.
(5) De la dissidence à la démocratie, éd. Du Rocher, Paris, 1996, pp. 147-148.
(6) Sfântul Augustin, Confesiuni, Ed. Humanitas, București, 1998, traducere Gh. Șerban.
(7) Adămuț, Anton I., Filosofia Sfântului Augustin, Ed. Polirom, Iași, Seria Seminar Filozofie, 2001, p. 150

Angela Furtună
21 aprilie 2008
[email protected]
http://angelafurtuna2008.over-blog.com/