Destinul Monicăi Lovinescu se aseamănă cu destinul tatălui său, criticul Eugen Lovinescu: doi oameni absorbiți, fiecare în parte, în câte o idee cât un proiect de o viață. Acesta din urmă, așa cum observase Aurel Sasu în „Eul suveran – Paradigme lovinesciene” a ales un drum „de independență morală”, de la capătul căruia ne domină nu numai prin numărul volumelor (peste 100 publicate), ci „prin efortul excepțional de a se integra unei absolute „existențe în individualitate””, vizând o „demantelare a realului” și înțelegând creația ca o conștiință a singurătății derivată din exagerarea ideii de „menire demiurgică”. Astfel Eugen Lovinescu se construiește pe drama asumată a „însingurării nu numai de ceilalți, ci și a însingurării de sine”. Spre deosebire de tatăl său, Monica Lovinescu se definește pe sine și se construiește prin asumarea unui rol public de conștiință în expansiune, de identitate colectivă revendicată în numele unor idealuri de salvare a elitelor țării sale, a poporului său, de așezare a omenirii sub un cer moral mai senin. Frământările cotidiene ale acestei deveniri neîncetate, etapele de purificare a conștiinței în expansiune pe care Monica Lovinescu o opune realității, după întoarcerea pe toate fețele și pe toate referințele posibile a faptelor analizate, mă fac să admit că specia literară a jurnalului și a memoriilor prin care această scriitoare ne rămâne în atenție descinde direct din metabolismul cu care Fericitul Augustin a generat Confesiunile*(6) și a alimentat marile polemici cu Pelagiu. Dacă la finele antichității, cei doi se înfruntaseră cu mare ecou public în chestia raportului dintre morală și religie, mânuind argumentele definirii libertății și ale originii răului în raport cu Dumnezeu, la fel se va înfrunta în zilele noastre o gânditoare ca Monica Lovinescu cu pleiada de contestatari de rigoare, în chestiunea raportului dintre morală și creație literară *(7), mânuind argumentele definirii libertății și a originii răului vizavi de factorul politic. Ceea ce rămâne după zbuciumul acestor polemici și scrieri de opere capitale este miza sincerității absolute și a onestității.

Latura cea mai importantă a scrisului Monicăi Lovinescu este revendicată de analiza și veghea asupra fenomenologiei totalitarismului – fie el de dreapta sau de stânga -, însă această polemică este mereu orientată, cu pragmatism, către apărarea drepturilor omului. Atât cât a putut, prin acțiuni concrete de solidaritate și de lobby, celebra scriitoare și jurnalistă a ajutat scriitorii și oamenii de cultură români care i s-au adresat ( a se vedea, în acest sens, o interesanta relatare asupra românilor susținuți prin lobby, cât și asupra mijloacelor codificate folosite, în articolul Clandestinii, din volumul Diagonale, Ed. Humanitas, București, 2002, p.115.), despre care aflăm că, fie „buni sau mai puțini buni”, ei erau „numeroși” (deși la finele vieții lor, mulți din cei cândva găzduiți în casa, în inima și în articolele salvatoare ale Monicăi Lovinescu sau ale lui Virgil Ierunca i-au uitat, i-au abandonat sau chiar i-au marginalizat și denigrat. Să nu fie acesta chiar arhetipul christic sacrificial al facerii de bine?). Înclin să cred, bazându-mă numai pe studiul pe operă al personalității Monicăi Lovinescu, că scriitoarea a fost mereu conștientă de defectele spiritului românesc, care e unul moale și excesiv de mimetic, de labilitatea acelora care în final îi vor întoarce spatele, dar mai puternică decât această luciditate a fost însă o alta, anume luciditatea sa de a-și asuma până la capăt rolul de cronicar și protector din exil al culturii românești și al slujitorilor ei, așa cum erau ei, fie mai buni fie mai răi, dar, în definitiv, oameni aflați sub vremuri de tragică anihilare a omenescului prin dictatura bolșevică adusă cu forța în România de către Moscova.
Scriitoarea a avut, de ce să nu o spunem?, conduita unui patriot desăvârșit care a militat pentru ca percepția celor din interiorul breslei oamenilor de cultură români, din țară sau din exil, clandestini față de cultura oficială, să se mențină prin solidaritate, cuvântul „împreună” fiind parola și credința acelui timp („era o viziune comună celor din țară și din exil ce nu s-a mai repetat după revoluție” *(8)). Cuvântul „împreună” era, pe atunci, iluzia care menținea vie o speranță comună de libertate a tuturor celor care ascultau vocea Monicăi Lovinescu la Radio Europa Liberă: milioane de români, ca unul, respirau „pe șoptite”, „împreună” în același ideal de ieșire de sub umbrela Moscovei (deși, în timp ce Monica Lovinescu făcea sacrificiile supreme pentru acest ideal, ascultătorii săi rămâneau foarte pasivi la îndeplinirea lui și la sacrificiile presupuse de această împlinire). Cu luciditate de oracol, Monica Lovinescu înțelege și explică până și această mumifiere a instinctului de luptă românesc, pe care o descrie într-o polemică desfășurată cordial cu Sorin Alexandrescu pe tema „paradoxului român”, răspunzând profesorului olandez că „este adevărat că în România a fost o revoluție de dreapta (legionarii care n-au luat puterea) și n-a fost una de stânga care, în schimb, a dominat o jumătate de secol, dar că ele nu pot fi comparate (simpla tentativă de a le pune sub legile similitudinii este o prostie, n.m.) „pentru simplul motiv că nu poți compara ceva spontan cu altceva impus.” (9).
Poate că nu există mărturie mai profundă și tragică înregistrată în secolul trecut împotriva totalitarismului decât tributul plătit libertății de către Monica Lovinescu, pentru că scriitoarei i-a fost hărăzit să verse în contul dreptului la libertate însăși viața mamei sale nevinovate, arestată la 71 de ani, euthanasiată pasiv și îngropată apoi într-o groapă comună. Tocmai de aceea, Monica Lovinescu scrie: „Totalitarismul, în afară chiar de caracteristicile definite de Hannah Arendt, mai are încă o trăsătură aparte: cere de la supușii săi ființa întreagă, averea, dar nu numai, inteligența, dar tot nu ajunge, sufletul, și el insuficient, altă vorbire, scindarea psihismului, atomizarea relațiilor sociale. Omul în totalitatea lui. De aceea contra-utopiile ce-și propun drept subiect totalitarismul – fie că e vorba de 1984 a lui Orwell, fie de un roman asemănător al scriitorului german Walter Jens cam în același timp – se încheie prin dispariția ultimului om, specia stingându-se o dată cu răzvrătirea eșuată.” *(10). Nu întâmplător, așadar, o dată cu pierderea omeniei, se pierd instinctele vitale, sociale, psihice și morale esențiale, și tot aici rezidă și dispariția tacită a instituției disidentului, pentru că, de fapt, de această dispariție a disidentului de pe scena istoriei „suntem cu toții de vină: și unii disidenți în flagrant delir de vanitate rănită sau, dimpotrivă, atinși de oportunisme circumstanțiale, dar și cei care le neagă rolul până la a pretinde că s-a rezistat eficient numai prin cultură. Mai poate fi pusă în cauză și o anumită intelectualitate de stânga din Occident, incapabilă să tragă concluziile ideologice din căderea zidului de la Berlin și bâlbâindu-se în stângisme și rememorări vinovate.” * (11). Dar există o cauză profundă a faptului că « de pe orizontul de așteptare al intelectualului din Est s-a șters figura disidentului, uitat de altminteri și la el acasă. Și uneori prim responsabil de acest fapt ». Disidentul a fost instituția petiționarului total și ideal pentru drepturile omului încălcate sub totalitarism. « Din 1970 și până în 1990, disidentul a reprezentat o figură centrală pentru revoltele tuturor care, de la stânga pornind, se lăsaseră seduși, sub o formă sau alta, de ideologia comunistă și ridicaseră în slăvi regimul din Uniunea Sovietică și din țările satelite. Parisul se metamorfozase din nou într-un centru intelectual făptuitor de istorie, iar exilurile din Est reveniseră spre rolul ce fusese al lor în 1848, purtând făclia libertății, cum ar fi exclamat Lamartine și alți revoluționari întru romantism. Când organizam pentru câte un disident amenințat campanii de semnături, nu șovăiau o clipă să și le pună pe ale lor intelectualii de vază din Paris. Petiționarii își regăsiseră un rol la care visaseră din momentul Afacerii Dreyfus : să pună la adăpost victima, intimidând călăul. » * (12)
Moare, o dată cu marele spirit al Monicăi Lovinescu, instituția protestului soft al intelectualului ce nu are alt instrument de protest și revoltă decât jurnalismul cultural ca funcție de tribună. Însoțind dispariția de pe scena istoriei Europei a regimurilor monopartide totalitare prin socratică disoluție, ultimii luptători pentru libertate folosind polemica și presiunea culturală se dizolvă la rândul lor în Jurnale ce au o singură funcție: ele recuperează memoria unei paradigme a tragediei umane colective de gulag (specifică regimurilor secolului al XX-lea), prin implozia omenescului și prin funcția hipermnezică a psihanalizei, încredințate Jurnalului. Însăși istoria orală se dovedește a fi o armă mult mai eficientă pentru recuperarea memoriei Holocaustului și a Gulagului față de știința istoriei pe baze tradiționaliste, care e excesiv de politizată și supusă distorsiunilor comunicaționale, fiind condusă adeseori către construcții mincinoase, neștiințifice. Noua paradigmă a instituției protestului și a apărării drepturilor omul încă nu s-a definit, dar ea se construiește sub ochii noștri, pe baza gustului actual pentru gesturi publice dure pe care a impus-o stilul politic hard enunțat și practicat de noii lideri ai globalizării.


* (6) Sfântul Augustin, Confesiuni, Ed. Humanitas, București, 1998, traducere Gh. Șerban.
* (7) Adămuț, Anton I., Filosofia Sfântului Augustin, Ed. Polirom, Iași, Seria Seminar Filozofie, 2001, p. 150.
* (8) Lovinescu, Monica, Clandestinii, Diagonale, Ed. Humanitas, București, 2002, p.117.
* (9) Lovinescu, Monica, „Paradoxul român?”, Diagonale, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 148-149.
* (10) Lovinescu, Monica, „Paradoxul român?”, Diagonale, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 148.
* (11) Lovinescu, Monica, Unde ne sunt disidenții?, Diagonale, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 155
* (12) Lovinescu, Monica, Unde ne sunt disidenții?, Diagonale, Ed. Humanitas, București, 2002, p.155.




Angela Furtună

[email protected]

29 aprilie 2008