În antologia “Poeți de pe Jaleș”, Editura Drim Edit- Tg. Jiu, 2007, 153 pag. s-au adunat într-un mănunchi (rar întâlnit) – urmând modelul metafizic brâncușian, cei “12 Apostoli” ai Cuvântului.
Orchestrația numelor , aparține ctitorului Dumitru Dănău (n. la 14 mai 1937 în Câmpofenii Gorjului), care este el însuși un vestitor al paradisului poetic : “toată grădina e un sinaxar/ de lebede și îngeri, un tropar/ de slavă, lin de Duhul Sfânt/ din Ceruri de pe Ape și Pământ/ “ (Toată gradina e un sinaxar).
Să mai cităm în continuare din reverberațiile spiritelor ziditoare de regat liric: „Coboară-și oile pe-un plai mai jos, / Aproape de poteci și așezări, / Cheamă-ți și un câine , cel mai credincios , / Să-ți strângă urmele din patru zări/ Aprinde, albe stelele în brazi,/ Că-i loc mai nalt și pace mai adâncă/ Și poate mâine foșnetul de azi/ Își va săpa izvorul într-o stâncă/ “ ( Ion Cănăvoiu, Mugur de baladă).
“Apa zburdă printre pietre / Clocotind la scocul morii, / Pe prundiș în calde vetre / Odihnind în smârc cocorii/ Picură un strop de rouă/ De pe-o tufă de cicoară / Sus pe-un vârf de munte plouă, / Apa zburdă călătoare /” (Vasile Cernăianu ,Peisaj).
“foaie verde lacrimă, / ce mi-e dor , ce-i patimă, / că ce-i patimă s-a dus,/ dorul-i stea fără apus / frunză verde patimă, / dorul e și lacrimă; / că-i doină sau ciocârlie ,/ numai inima o știe/” (Dumitru Dănău, Lacrimă și dor , surori…).
„Undeva în Mont Parnasse , la Paris , un mag român / S-a oprit pe unda vremii, unde toate se supun…/ Într-o liniște deplină , într-o sfântă neodihnă, / A-nceput iar să cioplească a lacteelor lumină! / Un titan străbate lumea, și ce falnic îi e pasul. / Piatra, lemnul și metalul i-au vrăjit simțirea, glasul! / În căsuța lui cu vatră și măsuța oltenească/ Magul a-nceput din nou stâlpii vremii să-i cioplească/” (Aurelia Găvănescu, Piatra a-nceput să cânte.)
“Euridice , cine ești tu? Te caut de douăzeci de ani/ Dintr-o fântână plină cu basme, un cal alb , neînaripat, / bea cu înghițituri solemne. În satul acela obișnuit / o fată cu păr lung cât istoria uitată are cu evlavie grijă de el./ Astăzi se apropie o umbră de el, în grabă copilăroasă. Calul orb și bătrân, în încordare – reflex, o izbi cu copitele in burtă/ “ (Marius Olaru, Materis –cartea a VII-a , cap. X, 1).
“Dimineața pune rouă / Cât pe frunză și pe iarbă/ Și din când în când mai plouă/ Răcorindu-se în grabă/ Păsările saltă zborul/ Și apucă-n altă parte / Că o să le ducem dorul / Până vine luna marte/ “( Aurelian Priescu, Toamna).
“Dacă nu , măicuță, nu! , lasă-mă pe mine / să-mi duc prin faptă crucea mai departe/ și cu cerneala sângelui din vine/ să-ți fiu acum cea mai frumoasă carte. /”(Grigore Pupăză, Scrisoare de pe front).
“Sculptezi în stâlpi de ceară Infinitul / Și în pridvoare marele – Univers / Așez în părți de suflet răsăritul/ și prinzi în daltă soarele din mers/ Tu ești un vraci al lemnelor din codru / Cu tine toți stejarii vorovesc/ Le spui încet povestea nemuririi/ Și-i întelegi adesea ce-ți șoptesc/ “ (Ion Sanda, Meșterul de pe Jaleș).
“Eram ca un ceas: / fiecare stea bătea o oră/ fiecare galaxie bătea un minut / fiecare univers bătea o secundă./ Eram desigur închiși într-un cuvânt/ Ca-ntr-un ceas / și limbile sale se roteau amețitor/ arătând că aveam / mereu alte chipuri/ și ne roteam, ne roteam amețitor/ prin văzduhul cuvântului/ “ (Vasile Sichitiu, Ceasul I).
“Mi-a căzut umbra din mână/ În ecoul din fântână/ Lăsând cerul suspendat/ Dincolo de Ararat / Am chemat în sus și-n jos/ Poate chiar și pe Hristos/ Am chemat în susul lumii / jos pe câmp lătratul lunii. / La mijloc de săptămână /Strigai morții din țărână/ Iar cu legănarea lor /Un inel zmintit de dor- / Mi-am scos umbra din fântână/ Avea rouă ca un crin, / Creștet alb muiat în vin / Și suflai în magma ei/ Sâmbure cu gust de stei./” (Grigore Smeu, Mi-a căzut umbra din mână).
“Pivnița din deal mă cheamă / să-i pun vinul iar pe rană;/ Dar vița i s-a topit / Tinerețea i-a pierit; / Locu-i gol, butoiu-i dus/ Stă acas’ cu vrana-n sus/ Și gândește ca și mine / La cele zile senine/” (Vasile Smeu, Chemarea pivniței).
“Spune-le acuma, tată, răspicat/ că le sărut mâna, tuturor , din sat, / celor care tremur pe margini de ape/ cu zgure de turtă foamea să-și îndoape…/” ( Dumitru Tătăroiu, Eu sunt țăran…).
“Nu știu, Jaleșul se roagă de Arcani să-i învoiască/ Trecerea prin sat, ca vara obștea să i-o răcorescă/ Ori Arcanii își i-au căciula, înaintea lui să-i zică : / < Bine că ne vii> Dar numai , de nu strica nimică. /” (N.Rădulescu, Comentariu sui-generis despre Jaleș…).
Cu adevărat, fiecare poem ne așteaptă cu câte o iubire. Scriituri mature, cu combustii clasice (lăsând la o parte alchimiile discrete) splendide prin material discursului.
Embrionul evouluției are coloratura lirismului gorjenesc și a răsărit dintr-o modulație specifică de intensitate.
Printr-o bogată încărcătură semantică, la hotarele dintre cuvinte, ritmurile endogene generează efecte deosebite în sferele conținuturilor. Desigur, trebuie subliniată sclipitoarea valorificare a potențaluiui expresiv.
Antologia “Poeți de pe Jaleș” este o creație autentică scrisă pe suflete.

N.N.Negulescu