Mă droghez de ceva vreme. Mă droghez cu speranțe. Mă droghez cu speranțe care, în mintea mea, tind să ia locul realității. Și nu știu dacă fac bine. Pentru că, totuși, mă droghez. Adică încerc să ofer iluziei mai multe șanse decât realității. Europa iluziei nu este și Europa politică reală.

Acum câțiva ani, bunăoară, însoțită de un bun prieten, am vrut să revăd câteva din părțile mai ascunse ale Parisului. Una dintre ele a fost Rue des Rosiers, unde am ajuns din păcate într-o sâmbătă. La Sacha Finkelzstajn, închis. Fără plăcințele cu miere, deci. Brutăria evreiească și cea yddish, cea din Rue des Écouffes erau și ele închise. Și galeria de artă, de unde cu doi ani înainte cumpărasem o menora cu garnitură de chihlimbar și un portret al lui Herzl (unul din primii jurnaliști ce era și un mare vizionar), avea storurile pe jumătate trase. Librăria. Passons, zidul prinsese puțină igrasie. Editura. Apoi ochiul îmi cade pe Florence Finkelystajn, cu gastronomia yddish a Europei Centrale și de Est, închis pentru renovare. Data viitoare voi veni direct aici, 24, Rue des Ecouffes 4° arrt ( à l'angle du 19, Rue des Rosiers ). L'As du Fallafel. Câteva oferte. Le rețin în agendă. Blitzul se defectează aici, dar îl repar repede.

Vitrinele cu piese de anticariat, ca niște cutii cu surprize de pe vremea bunicii din stetl. Goldenberg și Pletzl, cu delicatesele ascunse după lacăt, de data aceasta. Kosher Pizza, un desen cu Steaua lui David riguros pusă in efigie pe perete. Mi-Va-Mi, deasupra căruia zidul se scorojise puțin iar balcoanele miniaturale din fier forjat schițează un păiajen. Casele cu un etaj și cu o cameră mare în spatele magazinului aflat din față, anume construite pentru ca proprietarii să le poată părăsi ușor, în caz de razii. Mai sus, case cu două-trei etaje, parcă aplecându-se deasupra străduțelor pavate, ca niște femei slăbănoage ce vor să te ia în brațe. Am regăsit un Jo Goldenberg îmbietor. Paharul de Carmel aburind sub buzele mele. Un gust albastru. Frigul din cartier mă urmărise până la masa acoperită cu o țesătură albastră. Restaurantul ce fusese închis după atentat era acum rezervat pentru o petrecere privată.

Întotdeauna m-a atras cartierul Saint-Paul Le Marais, poate și pentru faptul că e mai contaminat de amintirea civilizației care a dat sens Europei. Și pașilor mei. Prietenul meu, atent, știindu-mi pătimașa pasiune de a fotografia și de a tezauriza la infinit secunde de imagini efemere, mi-a spus să mă potolesc cu fotografiatul. Cumva, a dangerous passion in this area. Ușor amețită de al doilea pahar, de frigul și lumina bună pentru peisaj, am plecat din nou pe străzi. Fotografii cu planurile stradelelor ce se intersectează imprevizibil pe Ruse des Rosiers; acest tip de traiectorie îmi sugerează salturile derutante pe care trebuie să le facă adesea în istorie animalele hăituite, pentru a supraviețui. Mai ales în câmp deschis.

Străzile evreiești nu sunt numai artere de circulație, ci și coridoare de supraviețuire. Labirintul lor secret trasează o posibilitate de evadare. Pentru că ele brăzdează o lume a predestinării la infern. Librarie du Temple. Albastrul străjuiește o ușă solidă, făcută din piese de sticlă ce par mozaicate. Aș fi cumpărat o carte de rugăciuni pentru copii. Ușa rămâne închisă. Ah, sâmbăta. Dar deodată apare lângă noi un grup de tineri străini, cu accent magrebian sau vorbind un slang necunoscut; înțeleg numai câte un cuvânt din zece. Băieții se "lipesc" de noi. Alai. Încep apostrofările. Nu le place expresia feței mele, încântată acum să prindă încă un cadru cu fațada buticului unde se etalează matza shmura lângă un Nautilus. E o clădire ce avea vreo 200 de ani.

Parfum de lemn vechi și voluptate rotunjită. Intersecții surprinzătoare de accente puse pe arhitecturi de viziuni în eclectic francez și art nouveau. Cei trei tineri s-au hotărât: ne urmăresc peste tot. Apoi flashuri la My o My's, la L'Eclaireur. Gusturile mele avangardiste nu se dezmint. Singurul avangardism pe care nu îl gust este cel politic. Unul dintre tineri, enervat nu se știe de ce ( la vremea aia aveam look accidental de sabră) , mă amenință și dă să ia o piatră de jos. Îmi spune că pot să mă car. Imediat. Să mă car pentru că put. Sigur că pot să mă car. Și chiar o iau la sănătoasa, urmată de prietenul care nu contenește să mă mustre: ți-am spus eu, ți-am spus eu.

Și a avut dreptate. Deși eu refuz să admit, continuând să mă droghez cu iluzii. Să fac fotografii și să mă las purtată de pași care nu se opresc niciodată. O luăm pe o străduță îngustă.

Peste două săptămâni eram la Bonn. Alte Rathaus, cu linia sa Rococo, reper pentru numeroasele întâlniri pe care le-am avut acolo cu partenerii de la revista de Meditații Est-Etice. În fiecare zi luam masa la un restaurant de la fereastra căruia admiram galbenul învelit în gri plumb al clădirii primăriei. Adesea, mă întâlneam cu colegii în Biserica Remigius, unde Beethoven a fost botezat și la a cărei orgă a cântat de copil. Orga porumbel, cu sclipiri metalice. Am bâjbâit mult până am găsit Beethoven-Haus. Bombardamentele au lăsat urme, au șters memorii. La fel cum, înainte, pogromurile au șters urmele unei civilizații și au trasat limitele altor civilizații. Pe străzi, nu întâlnim decât musulmani. E ora prânzului. Suntem în Germania? Trecătorii, grăbiți, plimbă turbane elegante de mătase și voaluri; amețesc privind și admirând siluetele negre care mătură aerul din jurul meu cu mângâieri misterioase de hijab și jilbab.

O hipnoză cu bărbați și femei din care nu se văd decât dinții tineri și albi. În jurul lor, alți porumbei, copiii. De mână cu femeile, agățați de aripa istoriei. Cine este Beethoven pentru ei, la urma urmelor?, mă întreb. Trecătorii nu au auzit de el. Și nici nu știu să mă îndrume către muzeu. Mă simt simultan și acasă și alungată dintr-o iluzie a unei patrii culturale comune. Am un frison. Avangarda politică va da greș. Remember dinții aceia albi tineri înșirați pe carnasiera feroce, cu tăișul la vedere. Îmi amintesc de străduța din cartierul Rue des Rosiers, îngustă cât dimensiunea unui om ce merge printre ziduri cu brațele întinse ca niște aripi. Pe acolo, de fapt, ne-am găsit salvarea, atunci când am fost atacați, pentru că, după ce les voyous ne-au hărțuit printre ziduri, brusc, strada s-a vărsat în bulevard. Iar noi am plonjat din nou în cearceaful curat de acasă. Din fericire, acolo încă nu căzuse seara, și nu ne-au înghițit nici un nou zid și nici o nouă maree de văluri. Nu ne-au înghițit încă. Pentru că noi ne drogăm. Cu iluzii. De fapt, ne stingem. Și nu știm cum să facem din asta un titlu de onoare.