http://angelafurtuna2008.over-blog.com/article-29423712.html

LUMEA PE DOS, LUMEA ÎN JOS…


…Cu această sintagmă definea Monica Lovinescu (în articolul „Până și Orwell…” publicat în cartea „Diagonale”, Ed. Humanitas, București, 2002) schimbarea axei polilor în lumea de mutații morale pe care autoarea doar o intuia în anii 80, în timp ce noi o străbatem buimăciți și în mare viteză. Schimbarea de paradigmă globală a produs multe surprize de-a lungul anilor. Unele, năucitoare.
Monica Lovinescu observa, de pildă, felul cum intelectuali frenetici ai dreptei au făcut în anii optzeci – nouăzeci pirueta cu fandare în fața stângii. Cauza confuziei mentale și intelectuale a fost iminența imploziei și căderea Zidului Berlinului, iar de consecințele acestei confuzii ne dăm seama abia astăzi. Monica Lovinescu oferea, în epocă, numai câteva exemple sugestive: unul, cazul politologului Emmanuel Todd, mai apoi, cazul Juliei Kristeva. În cazul lui Todd, după ce acela a scris La chute finale. Un eseu despre descompunerea sovietosferei (unul dintre rarisimele studii de prospectivă anunțând drept iminentă implozia comunismului, în 1976), după ce a participat la campania prezidențială a lui Chirac, a anunțat că va vota cu Partidul comunist francez…Scrie, în 2001, și The Breakdown of The American Order. Nu mai luptă pentru visul său timpuriu, ci se repoziționează pe apele noilor proletari. Monica Lovinescu amintește și pățaniile Juliei Kristeva „ale cărei negre amintiri din Bulgaria comunistă se treziseră în ceasul al unsprezecelea, transformând-o într-o foarte tardivă dizidentă”, dar cu toate acestea, Kristeva a asistat cu interes la al XXIX-lea Congres al Partidului comunist francez. Și a revenit parțial la iubirile dintâi.

Lumea pe dos, lumea în jos…

În ziua de astăzi, mutația axei polilor politici și însăși polarizarea la care face referire Monica Lovinescu – încă valabilă în anii nouăzeci sau anii două mii - a diseminat în multe universuri paralele (însăși această civilizație, care a dat vizibilitate cuantei și individului, admite existența și coerența universurilor paralele), așa încât ideea de stânga și ideea de dreapta comportă discuții cvasi-absurde (nu și excluse, însă, din perspectiva transdisciplinarității lui Basarab Nicolesco). Lasă că aceste mutații de discurs pot duce la comanda delete a unui întreg capitol tragic al totalitarismului european, așa cum avertizase și Vladimir Tismăneanu în Stalinism pentru eternitate…

Există o cauză care menține această situație confuză și ea s-a văzut și la reuniunea din 18 martie de la Bruxelles, când problema condamnării comunismului a fost din nou băgată în ceață. Tranșant, George Schöpflin susținea, două zile mai târziu, pe 20 martie, că este important ca partidele de stânga să-și schimbe pozițiile interesate cu privire la trecutul totalitar în atitudini sincere și terapeutice pentru întreaga lume: „până când teribilul mașinăriei comuniste nu va fi recunoscut de către occidentali, o anumită divizare a Europei se va menține. Și mai e ceva, un al doilea argument: până când stânga postcomunistă nu-și va rezolva problemele cu propriul trecut, devenind autentic democratică, ea va continua să-și apere acest trecut”. Faptul că Schöpflin atribuie public însăși divizarea Europei acestei indemne bâlbâieli este util în avansarea pe terenul accidentat al onestității politice – necesară măcar în actele de recuperare a adevărului istoric al țărilor bolșevizate și în recuperarea demnității pentru milioanele de victime ale stalinizării.
Asistăm nu numai la o tentativă de subminare a adevărului, ci și la o tentativă de subminare a Uniunii Europene, așadar, spune indirect Schöpflin. Bruxelles-ul mușamalizează realitatea cam de mult timp, așteptând desigur ca partidele comuniste, care înainte de căderea Zidului Berlinului dețineau în Est numai puterea politică absolută, să cucerească și puterea economică în același Est. Mult mai devreme, în anii 70, ca și la începutul anilor 90, Monica Lovinescu punea cu obstinație punctul pe i, anticipând acțiunile oarecum cețoase ale oricărei autorități vremelnice, fie ea Bruxelles, căreia îi va reveni cândva misiunea de a gestiona problema vinovăției și lașității în totalitarism: „Apusul își poate îngădui până și capricii ale relei-credințe, învinovățind doar fascismul, deoarece dispune de instituții bine împlântate, de care noi, cu fragila noastră tranziție ducem cu totul lipsă. A ne preface că ieșim azi dintr-o jumătate de secol de fascism (singurul culpabil de crime) nu de comunism, ce n-ar fi comis decât „biete erori”, ar însemna a ne clădi viitorul pe o nouă iluzie”.
De faptul că această iluzie este și fatală și mincinoasă s-a convins nu numai Uniunea Europeană, ci și fiecare țară ex-comunistă în parte. Unul după celălalt, guvernele post- și pro - sovietice au transformat procesele de privatizare din țările fostului lagăr socialist în etape ale subminării economiilor naționale și ale transformării lor în noile colonii ale satului global: corupția și manipularea lăsată de comunism în Est a generat acest climat de sinucidere sistemică prin intermediul unor nuclee bolșevice care au deținut și mai dețin vremelnic puterea și care au beneficiat de comisioane grase pentru a dinamita statul de drept, în însăși rădăcina lui, prin germenii disoluției economice timpurii.
În loc să se ocupe de comunism cu zelul meritat, Uniunea Europeană ne delectează cu umorul ei negru. În loc să finalizeze în dreptul internațional și în politica europeană activitatea teoretică a eminenților politologi (ca Hannah Arendt, François Furet) ce au demonstrat îngemănarea celor două totalitarisme, comunist și fascist, precum și felul cum a provocat și cultivat comunismul paranoia fascistă, Bruxelles-ul se ocupă de globalizarea noii limbi de lemn. Deocamdată, la Bruxelles s-au interzis termenii eleganței, ca doamnă și domnișoară, miss și mistress, mademoiselle și madame, aplicându-se limbajului și comunicării câteva presiuni politic corecte uniformizatoare de a căror toxicitate ei – occidentalii – încă nu s-au lovit, dar de care noi – cei din Est – ne-am săturat. Preocupați de fapt să reintroducă un echivalent de plastic al cuvântului „tovarăș”, parlamentarii europeni au uitat de priorități ca nocivitatea și crimele comunismului, continuate și astăzi nestingherit de instituții și de oameni ce nu se vor autolustra niciodată de bună voie.
Mai rămâne ca Bruxelles-ul să rezolve problema condamnării comunismului pe o cale la fel de ubuizantă cu cea de eliminare a doamnelor din peisajul lingvistic european: mă aștept oricând la interzicerea cuvântului comunism pe teritoriul Uniunii Europene. Cine a spus că spălarea creierului nu este o chestiune importantă în Uniunea Europeană?^

Angela Furtuna