Acest articol va stârni cu siguranță multe critici…și poate că așa și trebuie. La urma urmei, cine sunt eu să zic da sau nu ? Cine sunt eu ca să fac ierarhii, să împart oamenii în cei care stau în față și cei care stau undeva mai în spate, mai la dreapta sau la stânga? Nu e și aceasta un semn de mândrie care ar trebui să îl facă pe cititor să dea pagina și să citească următorul articol? Un matematician celebru spunea într-un text la fel de celebru că Dumnezeu ne-a dat nouă, oamenilor aceeași doză de bun simț, adică de rațiune. Că avem așadar în noi un reper a cărui posesiune nu ne este merit, dar, mai mult, unul față de care avem multe obligații și de semnat multe state de moralitate. Cred că acest dar nu ocolește pe nimeni și dacă acela care face apel la el are și normă în ce spune, nu cred că ar putea greși prea mult. Acestea fiind spuse, voi trece la subiectul din acest număr….
Astăzi voi vorbi despre Dan Puric. În mod cert, Dan Puric este un fenomen. Și nu mă refer la remarcabilele sale realizări în materie de artă teatrală – joc și regie. Pe acestea, cine ar îndrăzni să i le conteste? Distins cu numeroase premii în țară și în străinătate, dintre care amintim Premiul Golden Arena la Festivalul Internațional de Film de la Pola - Iugoslavia, Premiul Special la Al II-lea Festival al Pantomimiei de la St. Croix – Elveția, Marele Premiu UNESCO pentru Dezvoltare Culturală, Marele Premiu la Festivalul One Man Show de la Chișinău, Premiul UNITER pentru Teatru Non-verbal, Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler – pentru servicii excepționale în cultură – toate acestea fac din el o persoană aproape de neatins pentru orice temerar critic care ar îndrăzni să se “lege” de el. Drept pentru care vom lua și noi o decentă poziție de drepți și vom saluta cu onor, recunoscând prin aceasta valoarea. Când spun că Dan Puric este un “fenomen” am în vedere și altceva. Am în vedere faptul că actorul nu doar că se declară pe sine un bun creștin. Mai mult. Dan Puric se oferă pe sine cu gratitudine drept un exemplu de urmat. Iată-l cum răspunde la o întrebare, “capcană” aș numi-o eu, a unui reporter lipsit de vicleșug când acesta întreabă“Ce poate face artistul creștin în teatru? - Ce fac eu. Mă dau drept exemplu, cu "trufie" aș spune…”. E clar. Dacă a face ce face el a devenit deja normă universală, stăm și ne întrebăm cum de nu abandonăm modalitățile noastre de valorificare a lumii și a profesiei și să încercăm să o luăm pe urma profetului, devenind cu toții “puriști” (ca sa nu zic “puriciști”)?. Dar câte altele nu spune despre el Actorul? Anume că "Mătură duminică de duminică poteca spre Biserică, asta fiind funcția lui", “că practică mima întru-cât au existat și mimi sfinți: Sfântul Porfirie și Sfântul Ghelasie”, “ că tinerii îl ascultă, îl cred, simt și, făcând asta, se declanșează în ei ceva”, “ că el caută încă o formulă potrivită pentru un demers de reabilitare a poporului român și care va fi o surpriză…”. Și toate acestea luate dintr-un singur interviu. Dar exemplele sunt suficiente. Restul celor neenumerate se degajă inductiv…Numitorul comun al celor spuse poartă un singur nume – egocentrism. Să vezi totul din locul propriu și să îl arăți pe acesta ca fiind cel privilegiat, cel mai bun cu putință…ce să însemne toate acestea? Oare care să fie primul păcat al Lumii, responsabil de caderea în bloc a tuturor celor căzute? A fi creștin – ortodox este tot ceea ce se poate face maximal într-o viață. Dar a face din acesta un motiv pentru a trâmbița pe toate canalele virtutea – acesta nu mai are nimic în comun cu Ortodoxia. Cu riscul de a fi pus la perete de apăratorii puricelui voi spune: Dan Puric face un mare rău oamenilor. Și prin acesta sfintei noastre ortodoxii care și-a găsit drept loc de conversație Conștiința și Biserica. Nu scena de teatru, nu ziarul, nu conferințele în Săli devenite neîncăpătoare, nu televizorul sau radioul. Pentru că Dan Puric răstălmăcește duhul sfințeniei în duhul lumii despre care ni s-a spus – “Nu vă amestecați!”. Nu mai era în vremea interbelică un ins la fel de gustat de public, ca și de cei care purtau pistoale pe sub cămăși? Și toți cei care au îndemnat la o formă publică de înregimentare în Ortodoxie (ca într-o luptă pentru teritorii) s-au înșelat amarnic. Nimic bun nu a ieșit de aici.
Sfințenia se trăiește altfel decât în răsunătoarea piață care ne ademenește peste tot cu tarabele sale frumoase și arătoase, dar pe dinăuntru viermănoase. Și când mă gândesc că adevărații sfinți despre care face vorbire Profetul Ortodoxiei românești nici nu erau cunoscuți. Nici măcar de convivii lor. Cât timp a trait, ca să dau un exemplu care îmi vine în minte, Sfântul Siluan Athonitul nu s-a remarcat prin nimic special. Numai slujiri mărunte a făcut – pe la moară, pe la grădină, pe la o rucodelie sau alta, pe la magazie…Dar în interiorul lui de carne și sânge, precum și al chiliei sale strălucea Soarele când îl vizita în secret Bunul Dumnezeu!
Poate că într-adevăr, mulți tineri îl ascultă pe Actor. Chiar mulți oameni ai Bisericii îl dau drept exemplu. Dar asta nu mă face să mă răzgândesc. Dan Puric nu este atât de mare pe cat se pretinde a fi el sau pe cât îl vedem noi. Dan Puric este de fapt cât un…purice. Ce-i mare în ochii lumii, este foarte mic în ale lui Dumnezeu. La El lucrurile se văd altfel. Așa că, ar trebui să nu ne entuziasmăm. Ca să nu greșim. Iar de vrem purtători de cuvânt care să ne înflăcăreze inimile spre credință și nu spre revoltă, să alegem dintre Sfinții făcuți nu de mână de om, ci prin atingere de Dumnezeu.