De la Barca la ridicol



Un vinticel cald batea simbata pe la amiaza peste vita-de-vie pitica, de-a lungul drumului care leaga Craiova de Barca. In fata liceului din Barca, din microbuz au coborit vreo doispe ziaristi. Gardurile fusesera vopsite proaspat, curtea maturata, scoala pregatita sa-si intimpine nasul. Pe cel plecat de copil si care avea sa se intoarca statuie si nume de liceu. Adrian Paunescu.

Paunescu si-a vazut bustul sfintit de doi popi

Cind am ajuns noi, ziaristii, treaba incepuse cam de un sfert de ora. Am inteles repede ca intirziasem. Lacrimile apucasera sa se rostogoleasca, ba pe obrajii “maestrului”, ba pe cele ale admiratorilor sai, ce-si pasau unul altuia microfonul. In fata liceului, Constantin Busoi, inspectorul scolar general al judetului Dolj, citea cu glas tremurat ordinul Ministerului Educatiei care consfintea noul nume al
scolii, Liceul Teoretic “Adrian Paunescu”. Busoi l-a chemat apoi pe bard in holul scolii, unde doi popi cuminti au sfintit un nou bust al lui Paunescu. Curtea fusese inecata de tarani. Muierile isi impingeau plozii cit mai inspre vorbitori, stirnind grimase pe fetele doamnelor de la oras. Dincolo de gard, multimea impestritase strada, sub ochi de jandarmi si politisti. Copiii se adunasera ciorchine in jurul
unui jeep al Politiei de Frontiera. Era in misiune peste drum, la umbra bacaniei din sat.

“Ce ar fi fost Ipotestiul fara Eminescu si Barca fara...”

S-au perindat la microfon invitati din toata tara sa-i ureze poetului “sanatate si putere de munca”. Unii l-au pomenit si pe bunicul acestuia, invatatorul Marin C. Paunescu, omul care a infiintat scoala din Barca. Adrian Paunescu ii asculta de la doi metri, cu obrajii calcati de lacrimi ce nu coborau de tot, lacrimi invatate cu drumul, si suspina la rastimpuri.
“Fratele” Grigore Vieru a vorbit impotriva celor care-l denigreaza pe fiul Barcai cum ca ar fi nationalist, “astia nu vor ajunge niciodata sa le poarte numele o scoala!”. Actorul Emil Boroghina a aruncat in lupta legaturi vecine cu mitul, “ce-ar fi fost Mircestiul fara Alecsandri, ce-ar fi fost Ipotestiul fara Eminescu, Lancramul, fara Blaga si Barca, fara de Adrian Paunescu, poate ultimul mare poet roman, ar fi bine sa-i poarte numele si o strada, o sala a parlamentului”. Tulburata, cu vocea aproape plinset, Ecaterina Andronescu, ex-ministru al invatamintului: “Regret ca nu mi-a dat Dumnezeu atita har incit sa pun in cuvinte ce simt pentru dumneavoastra, maestre!”. Cintareata Angelica Stoican i-a interpretat o balada si l-a asemuit cu Tudor Vladimirescu, “va vad acolo, in Senat, cum va luptati cu serpii cei mari de la Bucuresti”, iar Ilie Cristescu, profesor la Universitatea de Vest din Timisoara, a plusat: “De cite ori merg la Manastirea Piatra Scrisa si ma uit la icoana lui Iisus vad chipul lui Adrian Paunescu”.

Intermezzo cu cortegiu funerar

N-apuca profesorul sa-si termine fraza, ca dinspre strada citeva urlete rupsera tihnita zumzaiala din curtea liceului. Invitatii isi rasucira giturile, deasupra carora in loc de ochi se vedeau ochelari de soare negri, ingusti, ca de mafiot.Trecea un mort la groapa. Un taran cu camasa scoasa din pantaloni alerga urlind in fata camionului ce purta sicriul. Nimeni nu intelegea ce striga. Doi politisti sarira de pe marginea santului si-l insfacara, ascunzindu-l pret de citeva minute in chioscul de inghetata. In urma sicriului, intr-un tiptil grabit, citeva batrine infofolite in naframe negre. “Cine-a murit?”, intreb. “Il chema Florea Capriceanu, i-a crapat inima la cimp!”. “Si de ce va grabiti!?” “Asa-i bine, maica, asa-i mai bine la noi!”
Ochelarii de soare se rasucira inapoi catre liceu, unde poetul le intorcea admiratorilor darul vorbelor cu o farima de cenaclu: Cristian Buica, Andrei Paunescu si Ana Maria Paunescu cintau piesele de pe vremuri. Prilej de alte lacrimi.

“Sinteti o presa ticalosita!”

La conferinta de presa organizata in sediul primariei, Adrian Paunescu lua el insusi microfonul si vorbi in memoria neamului sau, “neam de invatatori, din care m-am tras si eu, o catedra ambulanta”. Si invoca iarasi figura bunicului, Marin C. Paunescu, ctitorul scolii din Barca. Paunescu ceru apoi ziaristilor sa puna intrebari. Ziaristii taceau. Directorul TVR Craiova cobori dintr-un rinjet citeva versuri de Blaga, asa, cit un gudurat livresc. "Fiul satului" ii taie vorba, dindu-i de inteles ca, pe moment, e satul de linguseli. Clipele cadeau greu. Nici o intrebare. Am ridicat mina, m-am prezentat. Si a venit prima intrebare.“Daca toata lumea stie ca bunicul dvs. a inaltat scoala, de ce nu ati propus sa fie trecut numele lui pe frontispiciu?” Tisni spre mine o privire de otel fierbinte, urmata de un tunet: “Se vede treaba, domnule, ca sinteti scolit la cele mai inalte scoli ale ipocriziei! De ce trebuie sa facem pe nebunii, sa refuzam ceea ce dorim atit de mult!? Eu impart onoarea cu cei ce m-au premers, ce-i rau ca am norocul sa mi se reporteze mie faptele lor!? Dumneata, domnule, slujesti o presa ticalosita, un ziar ticalos!” Peste sala se asternu o liniste otravita. Asteptate minute bune, alte intrebari n-au mai venit. Iar Adrian Paunescu, al carui nume, de cind poetul "se lupta cu serpii cei mari de la Bucuresti", l-au mai capatat doua scoli, una din Videle, alta din Pitesti, parasi in graba incaperea. Il inconjurara, ca o garda, prefectii Olteniei, cu fruntile lor transpirate. In fata primariei, o tiganca batrina si uscata se agata de dreapta groasa a poetului. De alaturi, un colonel de jandarmi privea scena nestiind daca se cuvine sa intervina. Bardul se scutura de tiganca si se arunca intr-un jeep Mercedes, argintiu. Masina demara, invelindu-l pe colonel in colbul fierbinte al drumului.

remus radu