„ORICE FACI PE LUMEA ACEASTA CERE UN SACRIFICIU”











Angela Furtună în dialog cu Angela Marinescu














„Sunt făcută pentru orice altceva decît pentru un premiu”




Stimată doamnă Angela Marinescu, anul 2004 a început bine pentru Domnia Voastră. Ați cîștigat recent, la Botoșani, cel mai rîvnit premiu literar din România, Premiul Național “Mihai Eminescu” pentru anul 2003. Care sînt raporturile dumneavoastră cu ceilalți premiați ce v-au precedat la laurii de la Botoșani, adică : Mihai Ursachi, Gellu Naum, Ileana Mălăncioiu, Mircea Ivănescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Constanța Buzea, Emil Brumaru, Ștefan Augustin Doinaș ? și aș dori să precizați dacă vă simțiți acasă într-un teritoriu estetic și moral definit de această mare familie de scriitori români .

-Stimată Doamnă Angela Furtună, după ce v-am citit întrebările, m-am simțit ca un pui de cuc ajuns într-un cuib de un lux exorbitant. Și, ca orice pui de cuc, mă simt stingheră dar și liberă să-mi fac de cap, în felul meu, într-un loc ce nu-mi aparține și de care nu aparțin.
Deși mă bucur enorm pentru faptul de a fi primit premiul de care pomeneați, un premiu național, de altfel, prestigios și la propriu și la figurat, simt cu ciudă că nu prea am nimic în comun cu nici un fel de premiu și nici cu ceilalți premianți. Pe de o parte sunt o așa zisă „poetă” ce nu este exact o „poetă”. Pe de altă parte, toți premianții acestui premiu sunt „poeți” cu greutate, au un nume consacrat de foarte mult timp, pentru a mă putea alătura lor. Dar tocmai aici stă frumusețea de a mi se fi acordat, mie, premiul, în neputința mea de a fi o „premiantă”. Adică frumusețea de a-i fi acordat un premiu „național” unei persoane ca mine, ce nu sunt nici pe cal nici în căruță, nici șaizecistă, nici șaptezecistă, nici optzecistă, nicicum. O fi vrut juriul ceva mai insolit, o fi vrut să mă pună la încercare, o fi vrut să aducă „strada” cu toate gangurile ei întunecate, sordide, patetice și mai va, pe scenă ?
Sunt făcută pentru orice altceva decît pentru un premiu. Și, totuși, l-am așteptat cu furie, exact din motivul că știam că nu mi se cuvine dintr-un anumit punct de vedere. Nu vi-l spun care.
Nu mă simt acasă decît cu mine însămi. Le urez, totuși, celorlalți premianți ( celor care încă sunt în viață și în poezie, n.r.), din parte-mi, sănătate, bucurie, liniște și putere de muncă.

Sînteți recunoscută ca una dintre poetele cele mai importante ale literaturii noastre de astăzi și dintotdeauna, poetă de geniu care a luat cu asalt lumea marii poesii românești (masculină prin excelență) folosind arma cea mai redutabilă : confesiunea lirică radicală ce pendulează, după cum observa cel mai bine Nicolae Manolescu, între seria roșie a vieții (sîngele, orgasmul) și seria neagră a morții ( întunericul, nimicul, neantul ). După o astfel de experiență din care, iată, trăind-scriind și scriind-trăind, ați ieșit învingătoare, puteți preciza acum dacă ați aflat ce este mai important pentru Domnia Voastră ? Așadar, viața sau opera ?

- Este greu să răspunzi unei întrebări, cînd, orice fel de răspuns ai da, ești pus în situația de a te dezice de tine, de o parte din tine, cea care ai devenit în timp. Eu am devenit o dată cu scrisul de care, recunosc, m-am plictisit, dar nu știu cît din viața mea ar mai putea reprezenta ceva viu înafara scrisului meu. Mă complac, este adevărat, într-o situație de o lenevie cumplită, deoarece nu-mi mai pot umple viața cu scrisul meu, din pricini pe care nu le cunosc, dar nici nu tînjesc să mi-o umplu cu orice altceva, din aceleași neînțelese și necunoscute pricini.

La început a fost o femeie care nu a avut altceva decît libertatea de a nu avea speranță. Apoi au fost Sânge albastru (1969), Ceară ( 1970 ), Poezii ( 1974 ), Poeme albe ( 1977 ), Structura nopții ( 1979 ), Blindajul final (1981 ), Var (1989 ), Parcul ( 1991 ), Cocoșul s-a ascuns în tăietură ( 1996 ), Satul prin care mă plimbam rasă în cap ( 1977 ), Blues & Parcul ( 1997 ), Evanghelia după Toma, o interpretare posibilă ( 1997 ), Skanderbeg ( 1998 ), Fugi postmoderne ( Poeme din ce în ce mai exacte – 2000 ). Cum este să fii, fiind mereu o ființă-cuvînt la limita dintre “slăbiciune fizică și demență metafizică“ ? Cum este să trăiești mereu starea de iminență dintre femeie și cuvîntul femeie ?

- Nu am înțeles prea bine această întrebare, dar vă pot spune cu mîna pe inimă că sunt o optimistă incurabilă și că nu-i înțeleg pe pesimiști, triști, acriți, lehamisiți, ba chiar am un dinte împotriva lor. Dacă poezia mea și cu mine suntem sau părem „negre” este numai pentru că suntem îndopate cu lumină pînă la saturație, pînă acolo unde orice centimetru cub din materia noastră, densă de atîta bucurie de a fi, pare neagră.






„Nu m-au interesat feminismele în limbaj, cît un limbaj specific feminin…am vrut să exprim în «Parcul» nebunia unei rigori, iar în «Fugi» rigoarea nebuniei”






Vă place să vă certați, dintotdeauna, cu toată lumea, cu îngerii, cu demonii, cu Dumnezeu, cu iubirea vieții, cu sinele…Este o stare pe care eu o înțeleg, pentru că este starea celor ce vor merge în paradis călătorind la clasa de lux. Singura forță de combustie care contează în metabolismul artei autentice vine din această nevoie de a nega. Nu ați obosit să inițiați mereu, din protest și zvîrcolire, starea de zero a discursului ce ridică textul pe piedestalul capodoperei ?

- Să mă cert nu obosesc niciodată pentru că lumea și eu suntem imperfecte. Mă cert cînd mă lovesc de o duritate prea mare ce nu poate fi modelată, pentru că îi lipsește grația (îngerească). De fapt, atunci, nu mă cert, mă războiesc.

De ce anume are nevoie mai mult și mai mult poetul aflat la ora bilanțurilor pozitive: de recuperarea ingenuității cu care cuvintele îl recunosc drept stăpîn, sau de sentimentul că nimic nu mai poate schimba sensurile tuturor cuvintelor răscumpărate cu sînge adevărat și cu iubire-ură adevărată ?

- Un om care face ceva (scrie) are nevoie de sănătate, bani, liniște și înțelegere. Că vin, la rînd, ingenuitatea sau orice altceva, este normal, deoarece intervine structura specifică a fiecăruia. Poți face artă, orice fel de „stofă” ai avea, dacă vrei să o faci. E vorba de curaj.

Sînteți o creatoare de limbaj. Pe de altă parte, scrisul Domniei Voastre a fost încă de la bun început unul terapeutic. Cum pot să se împace cele două atît de antagoniste finalități ale limbajului ?

- Păi tocmai ăsta ar fi farmecul. Să crezi că scrii din cine știe ce neputință, sau dorință de mîntuire etc., și, de fapt, această naivitate de a crede în astfel de fleacuri să te împingă de la spate să ajungi înafara limitelor cunoscute ale limbajului și să „faci” limbaj, să disloci ceva vechi și să inventezi formule noi de exprimare. Mie, personal, mi-a fost foarte greu să fac limbaj pentru că, dintr-un blocaj de neînlaturat, oricîtă poezie aș fi citit, atunci cînd scriam, aveam în memorie doar un scris specific feminin, nu mă puteam raporta la scrisul celor de dincolo de baricada biologică. În privința limbajului, autoarele nu o duceau prea bine, cu foarte rare excepții, nu aveau suficientă nebunie în cap pentru așa ceva. Nu m-au interesat feminismele în limbaj, cît un limbaj specific feminin ce să-mi spună mie ceva în legătură cu limitele mele și să mă satisfacă, într-o oarecare măsură. De aceea am vrut să experimentez în „Parcul” nebunia unei rigori, iar în „Fugi” , rigoarea nebuniei. Habar nu am dacă am reușit.





„Nu știu cum este să aibă și celălalt un Dumnezeu. Eu am luptat ca să-l am”





Studiile de medicină și de psihologie v-au înarmat cu abilități excepționale de a confisca poemul pentru un tărîm al analizei anatomo-patologice efectuate direct și precis pe structurile limbajului. Nimeni în literatura mare a lumii nu a mai autopsiat cu atîta grandoare acea stare specială, descrescătoare, a pierderii vitalității. Cît de mare este “prăpastia dintre expresie și adevărul vieții“ ?

- Ca să parafrazez o celebră formulare, aș spune că între între scris și viață este o distanță absolută. De aici nebunia de a vrea cu orice preț să aduci cît mai aproape cele două „întîmplări” și, pe măsură ce crezi că înfăptuiești apropierea, tu înnebunești iar distanța rămîne aceeași, absolută.

În anul 2004, în fragedele lui zile de început, au apărut în presa literară de calitate cel puțin două mesaje ce resuscitează misoginismul cel mai pur: pe de o parte, în Ziua literară, Florin Iaru își exprimă dezacordul cu literatura feministă, ca și cu toate formele de literatură născute, susține el, din impunerea mediocrității prin discriminare pozitivă (adăugînd și cazul literaturii gay în același spațiu de discuții cu literatura scrisă de femei, demnă de a fi interzisă !).
Pe de altă parte, în Adevărul Literar și Artistic, într-unul din editorialele sale recente, Cristian Tudor Popescu ajunge să pună, de la înălțimea lui de tătic-tătuc-literar(cunoscător, poate, al stazei de penis captivus generator al fricii de castrare ? ), ajunge, prin urmare, să pună diagnostice ginecologice și sexologice unor poete ce scriu într-un anume fel și nu în altul pentru că, știe CTP, domnișoarele cu pricina ar avea vaginul uscat ori ar prezenta alte semne clinice și psihice de dispareunie și frigiditate.
Acest tip de discurs, ca și proliferarea lui în presă, în afara operei literare propriu-zise mă îngrijorează. Credeți că este bine ca locul polemicii civilizate dintre sexe, veche de cînd lumea, să fie luat de această alterată formă de golănie, de enunțuri și îndemnuri exclusiviste făcute în langaj de gang și din pagini de reviste ce dau tonul modelor la zi din viața literară ?

- Nu prea am pus mare preț nici pe ce a spus Iaru , și nici C.T.P.-ul nostru cel de toate zilele. Nu de altceva, dar Iaru are o soție prozatoare, Cecilia Ștefănescu, ce a scris o carte excelentă dar cu specific feminist (nu feminin) și, atunci, zic și eu, stînd pe gînduri, de unde atîta împotrivire la un soț iubitor? Sunt sigură că se referea la feminisme importate de pe alte meleaguri, penibile, recunosc, și nu la amprenta specific feminină a unei anumite arte. Sunt sigură că nu m-a citit pe mine, o „șaptezecistă” împuțită, dar nici chiar pe soțioara lui ?
Cît despre C.T. Popescu, în al cărui supliment literar am publicat timp de un an, săptămînal, cîte o filă din minunatul meu jurnal feminin, pot să declar ritos că nu a înțeles nimic din ce fac tinerele poetese, nici intermediare și nici bătrîne, Dumnealui plăcîndu-i doar poeta Ileana Mălăncioiu. Nu mai spun că nu l-am înțeles nici cînd s-a luat de Nichita Stănescu, fără de care, noi, acum, puteam să fluierăm printre degete, nepăsători și reci. Și, bineînțeles, a pagubă.

Nu recunosc prea mulți poeți care să vă fi marcat scrisul. Din acest punct de vedere este limpede că ați creat universul singură. Dar există oameni care v-au marcat existența, reprezentările despre eșec al ființei, reprezentările despre sens, reprezentările despre starea de limită și atingerea ei ?

- Toți cei cu care m-am întîlnit de-a lungul vieții mele și cu care nu m-am întîlnit au participat, vrînd nevrînd, la devenirea mea într-ale poeziei și într-ale altor mai mult sau mai puțin de-ale poeziei. N-aș putea să dau un nume, înafară de cele ale părinților mei, ale sorei mele și fiului meu.(Pe care nu l-am născut, l-am făcut, asta așa, ca să fiu și mai precisă și, chiar, masculină.)

Ce relație aveți cu Dumnezeu ? Povestiți-mi cînd ați început să vă gîndiți la El și în ce fel.

- Cu Dumnezeu am o relație, de asemenea, absolută. Dar, de data aceasta nu prin imposibilitatea de a ajunge la El, ci prin faptul că, de la început, de cînd Îl renegam cu vehemență și respingeam tot ce ținea de credință în El ca fiind curată ipocrizie, și pînă acum, cînd mi l-am asumat, ca fiind al meu, drumul este același, în fiecare zi, în fiecare ceas. Nu știu cum este să aibă și celălalt un Dumnezeu. Eu am luptat ca să-l am. Sau, mă rog, ca să cred că pot să-mi integrez o dimensiune la care voi visa chiar și atunci cînd sunt „goală pe dinăuntru”.





„Pentru mine nu există nefericire, doar moarte”





Aș vrea să cred că există și o față frumoasă a vieții Dumneavostră, sau măcar o etapă de care vă amintiți cu plăcere. Aș dori să-mi mărturisiți despre ea și să ne povestiți cum era cînd ați fost fericită.

- Întotdeauna am fost fericită și mai ales atunci cînd eram nefericită. Pentru mine nu există nefericire, doar moarte.

Într-o foarte bună cronică a sa, criticul Mircea A. Diaconu surprinde calea regală prin care delirul poeziei Dumneavoastră se instituie în formă a totalității. Nu mi se pare deloc gratuit să asociez acum și aici această constatare cu deviza sub care un geniu insuficient cunoscut al muzicii experimentale, și am numit aici pe marele Frank Zappa, și-a așezat întreaga viață ( în care a dat 60 de opere ): vreau să extrapolez totul. Și dacă măcar “ din două cuvinte îndrăgostite se naște o limbă “, după cum spunea inspirat Ion Mircea, oare nu este posibil ca tocmai dorința de a extrapola totul prin cuvinte să exprime nevoia de întemeiere a lui Unu, de ascensiune a lui Unu în Tot, stare la care aspiră orice artist veritabil ?

- Nu știu ce v-a făcut să credeți că m-aș putea gîndi atît de speculativ la ceva ce ține strict de puterile feminității mele. Obsesia mea pentru Unu luați-o cum vreți. Se poate și așa și așa. În nici un caz nu am vreo teorie în cap cînd sunt obsedată. Oi fi vreo isterică, și încă una aberantă, dacă mă tot țin scai de obsesia mea pe care nu pot și nu vreau s-o numesc. Puține lucruri pot numi și ele vor deveni tot mai puține. Obsesia, ce este un anumit fel de credință într-un singur lucru, sau ființă, nu în două sau în mai multe, este chiar neputința de a fi bogată sufletește pe orizontală. Mie îmi pace verticala.

Trăiți, cu toate că pare un paradox în ceea ce vă privește, în însingurare și singurătate. Aveți momente de premoniție, de viziune ? Vă auziți poezia, timbrul poeziei, așa cum va suna peste o sută de ani ? ( Nu este o întrebare de orgoliu, ci una de luciditate…)

- Este adevărat, am cam învățat să cunosc oamenii și, puțin, și pe mine. Am iluzia că mă pot, acum, detașa de ei ca și de mine. Uneori simt detașarea respectivă ca pe o iluzie, alteori am senzația că o țin în mîini, ca pe un ficat, la propriu. Or fi astea viziuni, premoniții ? Habar nu am.

Starea poetului este foarte delicată în societatea de consum. Discuția se complică în România, din cauza sărăciei și a politicilor anti-culturale. Cum ar trebui să fie viața literară care vi s-ar fi potrivit și care ar aduce benefici nete tinerilor ce pleacă azi în marea aventură a creației și libertății de exprimare ?

- Ar trebui să fie cu totul altfel decît este acum. Și atunci, ce să mai spunem despre faptul că și viața literară și viața dinafara literaturii vor fi întotdeauna imperfecte și nemulțumitoare, deoarece și noi, cei care trăim și facem să fie viață literară, suntem, încă, mediocri, necivilizați, nedrepți, fanfaroni, veleitari, obscuri, banali, informi, ratați și paranoici ? Ar fi necesară o reglare a societății literare dinspre exterior, mă refer și la partea materială ce este „baza” oricărei societăți, dinspre partea legilor și a administrației, astfel încît, să putem excela, cînd este cazul, tocmai dinăuntrul unei societăți ce să ne permită o anumită libertate de mișcare, ordonată mai puțin cît îndreptată spre scopurile oricărei societăți artistice, ce sunt impunerea operelor artistice pe o piață capabilă să le dorească, să fie mîndră de ele și să le răsplătească. O societate bine organizată dă voie membrilor din interiorul ei să fie ei înșiși, nefalsificați. Organizați, putem să ne permitem să „zburăm”. Zburdălnicia nu are valoare decît în interiorul țarcului. Cînd reușim să ne luăm și zborul, nu mai este necesar să vorbim de vreo societate.





„A sosit timpul să fiu obosită și să-mi fie lene”







La ce mare problemă a omului contemporan răspunde literatura, și în particular Poesia Domniei Voastre ?

- La toate și la nici una . Scriu pentru mine și pentru cel asemănător mie. Dacă problema mea este și problema celuilalt, este perfect. Dacă nu, trece timpul și, iată, nu iei nici un premiu. Sau, mai bine, poți lua premiul cel mare al Timpului. Ce vine atunci cînd tu nu mai ești. Ãla , da, premiu, și cine nu aspiră, în secret, la acest neconsolator și necruțător premiu? Este bine să le ai pe toate.

Ati început să luati contact cu literatura care se “ publică “ pe Internet ? Ce părere aveți despre acest fenomen revoluționar și despre a sa coloană a infi-net-ului ?

- Este o problemă completamente inexistentă pentru mine (de altfel nici nu am calculator și nici nu cred că voi putea să-l am vreodată ) și asta înseamnă că nu realizez binefacerile ei. Sunt din alt timp, din altă lume. Nu mă interesează comunicarea și nici informația de acest gen, acestea au o strălucire falsă, o putere de iradiere rece și nesemnificativă, o posibilitate de a exista științifico-fantastic și mie genul respectiv nu-mi spune mare lucru. Nu-mi prea place să comunic în afara a ceea ce scriu. Nu-mi place să primesc povești și confesiuni despre și prin limbaj printr-un instrument atît de disponibil cum este acest calculator, ca un ocean înghețat. Nu am răbdarea și nici îndemînarea necesare pentru a-l folosi. Îmi veți spune povestea cu strugurii cei acri. Poate că este astfel. Dar poate nu.

Care sînt sentimentele Domniei Voastre față de așa-zisele generații de poeți români și despre acest concept ce asociază strict, cazon, data de naștere cuprinsă în buletin unor canoane estetice și chiar atitudinale?

- Sentimentele mele față de cei ce vin din urmă sunt excelente. Mă simt cu ei ca și cu mine. Ei își propun să lupte pe față. Asta îmi place. Este suficient.

Mă plimb din ce în ce mai des goală prin Parcul, și vă mărturisesc că acesta ar trebui să fie un ceremonial obligatoriu de inițiere a poeților tineri de azi în tipul de sensibilitate al mileniului actual. Ce credeți că vor aduce nou în poezie cei ce vă urmează ?

- Probabil, un alt fel de a lupta. Dar tot luptă este, pe viață și pe moarte. Tot la război se duc și ei, așa precum am fost și eu. Nimic, înafara războiului cuceririi unui loc al tău și numai al tău, nu contează. Poți muri tînăr, matur sau bătrîn, numai să mori pe cîmpul de luptă. E drept, mi-ar plăcea, acum, să stau la o masă suspendată, deasupra noroaielor ce zvîcnesc greu pe un cîmp ce abia să se mai zărească. Mi-ar plăcea să văd și să știu tot fără ca eu să mai fiu acolo. Am obosit îngrozitor. Mi-e lene. A sosit timpul să fiu obosită și să-mi fie lene.





„Aș vrea să mă împrietenesc cu propriul meu scris: să murim împreună, legați fiecare de gîtul celuilalt”




O experiență de viață atît de tragică, precum cea pe care ați trăit-o, poate induce concluzia că în viață nimic nu e de înțeles, deși nimic din ce e omenesc nu ne este străin. Dar este ceva de înțeles în literatură, în poesie ?

- Existența mea, sau a altora, este adevărat, poate fi tragică atît timp cît îți propui ceva ce te depășește ca putere de a fi, ca putere de înțelegere și de acceptare a lumii. Orice om ce-și pune la treabă creierul începe să devină tragic. Dacă te instalezi în expectativă ca la tine-acasă, rămîi capră neagră pe un vîrf de munte. Una dintre punerilelatreabă ale creierului este și scrisul (printre multe altele), iar scrisul dă cel mai bine socoteală de cît de tragic poți fi. Dacă, însă, scrisul te arată cu degetul ca fiind doar călduț, cald și fierbinte și că ai părăsit lupta, îți lași în voia sorții talentul, ba chiar îl îneci în cine știe ce drog ce să-i dea un lustru fain scrisului, versului, frazei etc., atunci nu se mai înțelege decît o ștergere a ta, o meschină îndepărtare de fața tragică a sacrificiului. Pentru că orice faci pe lumea asta cere un sacrificiu. Este vorba de un eșec asumat, pe care trebuie să-l ai în cap permanent. Și la început și la mijloc și la sfîrșit. Eu am vrut nu atît să scriu cît să fiu eu însămi. Acest lucru nu s-a putut întîmpla înafara scrisului. Asta la mine. Cînd am înțeles ce mi se cere, am cam fost, am cam început să fiu, doamne ferește, hai să spun cuvîntul, tragică.

Dacă magazinele de artă ar începe să vîndă esențe de Angela Marinescu, ar trebui inventeze prețuri fabuloase și ambalaje unice pentru Fugile Postmoderne. E un fel de a spune ca aceste fugi vă reprezintă în cel mai înalt grad, cu excelență. Ați atins aici stadiul în care imaginea creată își recrează creatorul. Ca persoană, aproape că nu mai contați. Unde vă mai puteți ascunde acum, cînd litera și cuvîntul v-au smuls deja din ființă ?

- V-am spus, deasupra, dedesubtul, în stînga și în dreapta mea, de unde să privesc, fără teama de a mă mai tulbura de ceva decît de veșnica și nesfîrșita mea tulburare. Nu știu ce-i cu fugile mele. Nu știu cîtă energie mai am. Cel mai mult îmi doresc, ori să stau în mijlocul prafului pe care l-am făcut, scriind, așa cum fac cînd tropăie prin mijlocul drumului, caii, ori complet înafara lui, într-un mediu steril, ce, asimilîndu-și praful, l-a convertit în altceva; de altfel, de la un timp am făcut alergie la praf(ul propriu). Iubesc și am repulsie față de praf, în același timp.

Aș dori să-mi mărturisiți în încheiere, în cheia Fugii Postmoderne XIX, tot ce vă induce starea de a vă simți lezată, în scopul de a institui un protest față de o lume care nu a făcut nimic pentru a vă netezi calea, dar care vine, totuși, astăzi, să vă omagieze forța de supraviețuitoare și să vă recunoască valoarea de excepție. Poate că nu este prea tîrziu, deși “ pe o plajă mică nu poate sta un pește mare”…

- La ora cînd scriu aceste rînduri îmi amintesc cît de mult am vrut să fiu doar fiică, soră, mamă, iubită. Niciodată prietenă, niciodată ceva ce ar putea ține de o posibilitate a mea de a mă obiectiva. Am vrut doar să fiu pasivă și onestă. Și iată la ce am ajuns, fără voia mea. Să scriu, să fiu duplicitară într-un mod de-a dreptul tragic. Pentru că tragicul presupune cea mai mare doză de perversiune pe care o poate avea un gest.
În încheiere vă declar că cel mai mult aș vrea să mă împrietenesc cu propriul meu scris. Să murim împreună, legați fiecare de gîtul celuilalt.
Dar nu mă pot împrieteni cu scrisul, nici al meu sau al oricui ar fi el, scrisul. Revolta mea față de scrisul meu ( de faptul că a trebuit să fac ceva atît de dur pentru a fi ) face parte din scrisul meu.




***
Blog Angela Furtuna