NUMELE DOMNULUI…
“-Sunt patru pe fir.”
“-Întotdeauna mai este cineva pe fir”.


Știu că i-ai spus: “ce se întâmplă cu mine? De ce ajung de fiecare dată acolo?“. Și ai plecat aici. Nu mai știi dacă era sâmbătă sau duminică. Acum, când scrii – soarele a crescut și l-ai simțit.
Și ai intrat. Și ai văzut în dreapta un seif. Și te-ai întrebat: “Ce caută un seif în locul acesta? Locul acesta este fals. Și fals fiind, este singurul care mi-a mai rămas.” Și dacă locul este fals și inima este dreaptă, locul se va îndrepta. Și dacă inima este strâmbă și locul drept, locul va îndrepta inima.
Și ai mers în dreapta. Și te-ai aplecat în patru labe. Și cei din față vorbeau și cântau. Și nu ai luat aminte la vorbele lor, pe care de acolo, de jos, nu le deslușeai. Și ai vorbit înăuntrul tău cu cuvintele tale. Și cele mai frumoase au fost lacrimile Și din când în când, auzeai tunete. Nu bătea nimic. Dar nu aveai de unde să știi. Cum ochii tăi nu s-au ridicat din pământ, nu știi alții ce au auzit. Și ai mângâiat covorul pe care stăteai cu palma, și cu ochii umezi ți-ai spus: “Aici este un mormânt…” Și ai plâns, istorisindu-te și micșorându-te până la firul de praf. Și astfel lepădat de tine, ai simțit o atingere în umăr. Spui trei degete în umăr? Nu știi. Și tămăduit pe suflet de blândețea lor, ai vrut să ridici ochii să privești, dar ți-ai spus că nu se cade atâta trufie din parte-ți. Și ai privit în pământ și ai deslușit un om cu o haină verde, lungă, până în pământ, trecând pe lângă tine și atingându-te cu pulpana hainei, și înaintând, rezimat de un toiag. Și încălțămintea lui era curată și neagră. Și tu ai continuat să te micșorezi.
Și cu cât te micșorai mai tare, cu atât lacrimile curgeau în bunăvoie pe obrazul tău mai dese. Și în alte două dăți ai simțit atingerea: și nu știi de era același om, sau de au fost trei. Dar atingerea a fost la fel de blândă. De aceea tu ai ținut minte că a fost unul singur. Și în dreapta ta a fost în acest timp femeia unui ziditor de case, care te cunoștea. Și privind în urmă, ai zărit un om mic, și negru, care te privea neliniștit. Omul care te-a atins pe umăr de trei ori, de trei ori a mers și s-a închinat până la pământ in fața altarului.
Când totul s-a încheiat, te-ai ridicat, ai mers în față, dar ți-ai așteptat rândul. Și știind că se cade să fii ultimul, dar putere să stai drept nu mai aveai, te-ai așezat în jeț. Apoi ai trecut în față și înaintea ta stătea de vorbă o tânără cu un om în alb. Și te-ai mirat de ce vorbesc aici despre lucrurile școlii. Și ți-a părut fals. Dar ai stăruit și ți-ai spus: dacă oamenii școlii nu mai au timp pentru fiecare în parte, este bine că aici este timp. Știi ce i-ai spus când ți-a venit rândul. Și el ți-a spus la despărțire: “Foarte bine. Continuați !”. Și ai ieșit de aici neștiind ce ai să continui. Dar viața ta continua. Și ieșind în stradă, o femeie alerga înăuntru strigând: “Nebunilor! Ce faceți cu el?” Și tu i-ai spus în gând, privind-o: “Nu huli, femeie!”

Am mai căzut de câteva ori. Venind în altă zi în același loc, am găsit locul singur. Omul în negru mai în vârstă m-a salutat afară, a plesnit din palme cu fericire și năduf, și a plecat grăbit. În dreapta, autocarul cu străini era gol. Am intrat. Seiful nu mai era. Îmi era teamă că n-am să mai pot să plâng. M-am înșelat. În locul în care mi se păruse că este un mormânt, era o lespede ridicată de o palmă. L-am întrebat pe domnul profesor, care îmi este și naș, și care îl cunoaște pe omul negru mai în vârstă, ce s-a întâmplat acolo: a crescut un mormânt? Ochii de sub ochelari au coborât. Mi s-a părut că erau umezi. Nu mi-a răspuns..

Am căutat acestei întâmplări un nume.
L-ai găsit.
Numele Domnului…

13 septembrie 1999
( zi de salariu )